Conciliul al II-lea din Vatican, într-unul dinte cele mai importante documente ale sale, Constituția despre Biserică Lumen gentium, dedică un capitolul întreg Chemării universale la sfințenie. La nr. 40 al documentului aminti se poate citi următoarele: „Divinul învățător, exemplu al oricărei desăvârșiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor și fiecăruia dintre ucenicii săi, de orice condiție, sfințenia vieții al cărei autor și înfăptuitor este el însuși” (LG 40), întărind aceste cuvinte prin îndemnul: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (Mt 5,48). Prin aceasta, sfântul Conciliu vrea să arate că sfințenia nu este un bun rezervat unei elite, ci este un favor oferit tuturor oamenilor, indiferent de rasă, națiune, limbă, stare socială etc. Sfântului apostol Ioan, în Lectura I de astăzi, luată din Cartea Apocalipsului spune exact același lucru când afirmă că: „Am văzut o mulțime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele și limbile” (Ap 7,9). Pornind de la aceste date, ar trebui ca fiecare dintre noi să înțeleagă și să accepte ideea că nu doar unii creștini pot să fie sfinți. Nu! Sfânt poate fi deveni oricine tinde spre desăvârșirea Tatălui ceresc. Iar acest fapt l-a demonstrat Biserica nu o dată de-a lungul timpului, iar recent, l-a arătat chiar Papa Francisc, ridicând la cinstea altarelor atâția sfinți noi, printre care și un tânăr informatician, pe  nume Carol Acutis.

Dacă sfințenia este un bun al tuturora spre care ar trebui să tindem, este normal să ne întrebăm: Ce trebuie să fac pentru a fi sfânt? Pentru a răspunde la această întrebare, să ne plecăm urechea spre ceea ce ne-a spus același apostol Ioan în Lectura a II-a de astăzi, din prima sa scrisoare: „Iubiților, vedeți câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem” (In 3,1). Drumul sfințeniei noastre începe tocmai prin a conștientiza că suntem copiii lui Dumnezeu. Și nu doar de a conștientiza, ci și de a trăi asemenea copiilor lui Dumnezeu. Și aici, îmi amintesc de o poveste populară, în care un tată, aflat deja la apusul vieții sale, le cere copiilor să-i aducă cel mai prețios lucru din lume. Și în timp ce fiul cel mai mare îi aduce un covor de lux, iar fiul al doilea o masă încărcate cu de toate, cel mai mic dintre fii aduce o lumânare aprinsă care a umplut cocioaba lor sărăcăcioasă de lumină. Cine dintre fii a adus cel mai de preț lucru din lume? Da, fiul cel mai mic. Nu doar că a adus lumina; el însuși, prin gestul lui, a devenit lumină, adică exact ceea ce spune Isus: „Voi sunteți lumina lumii” (Mt 5,24).

A fi lumină... ce responsabilitate! Bine, îmi veți spune, dar în concret, ce trebuie să fac ca și eu să fiu lumină, ca să fiu copil al lui Dumnezeu, ca să ajung la sfințenie? Evanghelia de azi ne vorbește despre o scară formată din opt trepte pe care ar trebui să urcăm pentru a atinge acest țel: este vorba despre cele 8 fericiri pe care, poate că mulți dintre voi le știți pe de rost. Dar le înțelegem noi rostul lor?

Nu intenționez acum să le explic teoretic, ci, pentru fiecare dintre ele, mă voi strădui să aduc câte un exemplu de sfinți, pentru a arăta că punerea lor în practică este posibilă, în pofida unor afirmații ale scepticilor care spun că fericirile nu sunt pentru oameni, ci doar pentru îngeri.

„Fericiți cei săraci în duh” (Mt 5,3), fericire care se referă la „copilăria” divină, adică la acea încredere pe care orice copil o are în părinții săi. Amintesc aici figura sfântului Alois Scrosoppi, fondatorul surorilor Providenței, patronul parohiei noastre de la Buiucani, care, atunci când nu avea cu ce să hrănească mulțimea de guri care se aflau în grija sa, sfătuia să se bată la ușa tabernacolului, având deplina încredere că Dumnezeu nu-i părăsește niciodată pe cei care aleargă la ajutorul lui. Așadar, oricine se încrede nemărginit în Domnul, este fericit, și va moșteni astfel împărăția cerurilor (cf. Mt 5,3). 

„Fericiți cei care plâng” (Mt 5,4). Evident, reflectând cu rațiunea noastră, am putea spune că fericirea nu poate fi rezultatul plânsului. Dar aici o amintesc pe sfânta Maria Magdalena, pe care tradiția o asimilează cu femeia care, plângând i-a spălat picioarele lui Isus cu lacrimile ei; iar acele lacrimi nu erau altceva decât lacrimi de căință. Maria Magdalena a fost mângâiată tocmai pentru că și-a plâns păcatele; oricine dintre noi poate face aceeași experiență. Depinde doar de noi dacă avem conștiința sinceră și în fața numeroaselor noastre păcate, suntem capabili să le plângem. Chiar dacă orice păcat, chiar și cel mai mic, îl ofensează pe Isus, în milostivirea sa, privind la lacrimile noastre, nu va întârzia să ne mângâie. 

„Fericiți cei blânzi” (Mt 5,5). Într-o lume în care blândețea este asociată cu slăbiciunea, este cu atât mai mult nevoie să fim blânzi asemenea sfântului Francisc de Sales, care, din natura sa era destul de impulsiv. După ani și ani de luptă cu sine însuși, de auto control, a reușit să se potolească, să nu mai răspundă răului cu rău, dând dovadă de acea blândețe caracteristică Mielului și despre care vorbesc profeții Isaia și Ieremia: „Ca un miel dus la înjunghiere, chinuit și umilit, el nu și-a deschis gura” (cf. Is 53,7) Pentru a moșteni pământul (cf. Mt 5,5), condiția este aceea ca să fim și noi blânzi, să ne auto controlăm impulsurile ce vin din interior, răspunzând răului cu rău. Isus este foarte clar în această privință, atunci când spune că dacă cineva ne lovește peste obrazul drept, să i-l întoarcem și pe celălalt!” (Mt 5,39).

„Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate” (Mt 5,6). Cine oare, după Isus, merită să fie numit iubitor de dreptate? Mă gândesc la înțeleptul rege Solomon, care și-a făcut din sceptrul domniei sale un sceptru al dreptății (cf. Ps 45,7), fiind tot mai asemănător lui Dumnezeu în a nu privi la chipul omului și la ochii lui, ci la inima sa (cf. 1Sam 16,6). Pentru a fi săturați și noi de dreptate, trebuie să fim drepți, să privim la inima omului, nu la chipul lui, care, de multe ori, poate fi înșelător. 

Despre următoarea fericire – „Fericiți cei milostivi” (Mt 5,7) – am putea vorbi la nesfârșit, pentru că fiecare sfânt a fost în felul lui milostiv. Dar vreau să mă refer la un sfânt mai puțin cunoscut nouă, sfântul Dismas, tâlharul răstignit la dreapta lui Isus. În fața acuzelor și vorbelor de blasfemii ale celuilalt tâlhar, lui Dismas i s-a făcut milă de Mântuitorul, spunând: „Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău” (Lc 23,41). Milostiv fiind, a dobândit milostivirea cuprinsă în cuvintele: „Adevăr îți spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Vrem milostivire, vrem cu adevărat să fim fericiți, prin urmare să dăm dovadă, prin fapte, de milostivire față de cei în care suferă Cristos sărac și respins.

„Fericiți cei curați la inimă” (Mt 5,8), proclamă Isus în următoare fericire. Iar Psalmul responsorial de astăzi, după ce ne-a întrebat: „Cine va urca pe muntele Domnului? Cine se va ridica în locul său cel sfânt?” (Ps 24,3), răspunde: „Cel care are mâinile nepătate și inima curată, cel care nu-și înalță sufletul spre lucruri deșarte” (Ps 24,4). Ce vă spune dumneavoastră sfinți ca Antonie cel Mare sau Benedict, patronul Europei? Sunt sfinți, ca mulți alții, care nu și-au alipit inima de bogății, de deșertăciune, ci de Dumnezeu, și de aceea s-au învrednicit să-l vadă (cf. Mt 5,8). Atâta timp cât inima noastră bate mai mult pentru bogății, putere, plăceri lumești, persoane etc., decât pentru Dumnezeu, ea nu poate fi curată, iar noi avem o piedică destul de mare în a-l vedea pe Dumnezeu.

„Fericiți făcătorii de pace” (Mt 5,9). Un astfel de făcător de pace a fost sfântul Ioan Paul al II-lea, care nu o dată și-a ridicat vocea împotriva războiului. Îmi amintesc aici cum odată, rememorând anii tinereții sale în plin război, a spus cu o voce plină de emoții: „Să nu mai fie război!” Nu suntem oameni la nivelul pontifului roman pentru a căuta să aplanăm conflictele dintre națiuni, dar putem fi numiți cu adevărat fiii lui Dumnezeu dacă punem în practică rugăciunea sfântului Francisc de Assisi: „Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni: Unde este ură eu să aduc iubire..., Unde este dezbinare, eu să aduc unire”. Iar astfel de situații, cu părere de rău, se întâlnesc de multe ori în jurul nostru, iar acesta este un motiv să devenim instrumente ale păcii între oameni.

În sfârșit, am ajuns astfel la opta treaptă: „Fericiți cei persecutați din cauza dreptății” (Mt 5,10) și „Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea” (Mt 5,11). Poate este cea mai grea dintre fericiri, dar aici vreau să scot în evidență figura fericitului Stefan Wyszyński, ridicat la cinstea altarelor la 12 septembrie a.c. Într-o epocă a persecuțiilor, a minciunii, a ateismului ridicat la rangul de politică de stat de autoritățile comuniste din Polonia, acest cardinal nu s-a temut să-și mărturisească credința, nu i-a fost rușine să declare sus și tare că este creștin catolic, chiar dacă asta nu era pe placul autorităților comuniste; nu i-a fost frică să se opună acestor autorități și să proclame că Dumnezeu este adevăratul stăpân al istoriei. Chiar dacă nu a murit ca martir, a fost martirizat în sufletul său; și lui, asemenea ca și preasfintei Fecioare Maria, o sabie i-a străpuns sufletul (cf. Lc 2,35), văzând câte nedreptăți îi sunt provocate lui Dumnezeu. Oare noi, chiar știind că a noastră poate fi împărăția cerurilor (cf. Mt 5,10) și că ne putem bucura și veseli de răsplata mare din ceruri (cf. Mt 5,11), suntem în stare să ne opunem celor care-l defăimează pe Dumnezeu, chiar și cu prețul vieții noastre, cu riscul de a fi luați în râs, făcuți de rușine sau batjocoriți?

Iubiții mei, să-i cerem bunului Dumnezeu ca, prin mijlocirea preasfintei Fecioare Maria și a tuturor sfinților, să ne dea harul, voința și puterea Duhului Sfânt să urcăm aceste opt trepte ale fericilor, pentru ca să fim cu adevărat copiii lui Dumnezeu și ajungem și noi în bucuria Regelui veșnic, Sfântul tuturor sfinților, Domnul nostru Isus Cristos, căruia să-i fie slavă și cinste în toți vecii vecilor. Amin.