Dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși!
Astăzi Biserica îi adună într-o singură sărbătoare pe toți copiii ei care au ajuns în Ierusalimul ceresc, absolut pe toți, sfinți și sfinte, care au ajuns la sfințenie mergând pe urmele lui Cristos. La această sfințenie îi invita și Papa Francisc cu insistență și pe tinerii adunați la Lisabona. Biserica nu vrea să-l lase pe niciunul dintre fii săi pe dinafară. Când beatifică sau canonizează, ea canonizează doar câțiva din această mulțime imensă, care însă sunt reprezentativi pentru toți ceilalți, din aceeași țară, de aceeași profesie, din aceeași epocă sau de aceeași stare de viață și îi oferă ca exemple pentru întreaga lume și pentru toate timpurile. Sfinții proclamați oficial ca atare au deja sărbătorile lor în timpul anului, fixate în calendar. Sărbătoarea de astăzi este pentru toți ceilalți: pentru cei din „neamul celor care caută fața ta!”
Dar cine sunt aceștia?
Ei sunt sfinții anonimi, învăluiți în mantia tăcerii, cei al căror nume nu le vom cunoaște poate niciodată pe pământ. Cei care, ascunși de ochii oamenilor, sunt păstrați în taina inimii Tatălui ceresc. „Aceștia sunt generația celor care caută fața ta, Doamne!”
Ei sunt sfinții din familiile noastre. Nu există nimeni dintre noi care să nu aibă sfinți în genealogia sa. Fie că o știm sau nu: un străbunic, un unchi, un văr, un părinte...
Poate sunt sfinții care nu au fost creștini declarați, pur și simplu, pentru că nu au avut niciodată ocazia să-l întâlnească pe Isus, dar pe care Isus i-a salvat oricum după criteriile sale intime pe care numai el le cunoaște, pentru că i-a găsit „vrednici de el” în virtutea vieții lor transparente și frumoase.
Ei sunt sfinții ce provin poate chiar din rândul popoarelor păgâne (Și Evanghelia ne dă câteva exemple), pentru că toate popoarele au sfinții lor, toate popoarele au oameni care au trăit în iubire și în dăruire de sine.
Sunt sfinții care au trăit efectiv fericirile, fără să cunoască sursa lor, care au trăit evanghelia fără să poată recunoaște chipul lui Isus în Biserica sa. Granițele Bisericii nu coincid neapărat cu zidurile bisericilor noastre. Sfântul Augustin scria așa într-o lucrare a sa numită De Baptismo, (5, 27): „În prezența inefabilă a lui Dumnezeu, mulți care ar părea că sunt afară sunt înăuntru și mulți care ar părea că sunt înăuntru sunt afară”.
Sunt sfinții care au fost mereu nefericiți, răniți și abandonați, iar această sărbătoare ni-i dezvăluie și pe ei. Sfințenia nu este sinonimă cu perfecțiunea morală. Cineva poate fi privilegiat în mod natural prin ereditate, origini, mediu familial, educație, poate fi înzestrat cu diverse calități umane și virtuți naturale care îl recomandă a fi sfânt; și totuși poate să fie departe de sfințenie! În același timp, alte persoane, care au fost dezavantajate prin natura lor, cu un psihic rănit și fragil, pot oferi Duhului Sfânt un teren de primă calitate. Un alcoolic care, din iubire pură, se privează de o singură băutură, poate face o faptă mai eroică decât un călugăr care face fapte de asceză. Dumnezeu transformă defectele psihologice, rănile emoționale, în haruri de purificare... Ba chiar aș adăuga: Dumnezeu face din aceleași răni niște resurse. Deci, cu cât mai multe răni, cu atât mai multe resurse. Ba mai mult, chiar și delincvenții pot deveni sfinți, de vreme ce primul canonizat – chiar de Cristos însuși – a fost, fără îndoială, tâlharul răstignit la dreapta sa alături de el și care l-a recunoscut în el pe Mântuitorul și Domnul său.
Un sfânt ajunge să fie un model de perfecțiune, înainte de toate, pentru că este un fiu al iertării, un om care devine un prieten al lui Dumnezeu prin convertire. Frumusețea unui sfânt nu este acea a unui chip simpatic, ci cea a unui chip rănit! Căci cu cât un om poartă mai mult un handicap greoi, cu atât mai mult aceea povară îl introduce în adâncul inimii lui Dumnezeu, și tocmai aceea povară este gloria lui. Cu cât o ființă este mai rănită de viață, cu atât mai mult este iubită de Dumnezeu. Cu cât este mai respinsă de oameni, cu atât mai mult este protejată și prețuită de Dumnezeu. Cu cât este mai rănită, cu atât este mai iubită. O ființă umană este sfântă nu pentru că triumfă prin forța voinței asupra haosului său interior și exterior, ci pentru că în viața sa se abandonează Tatălui și arată astfel victoria fidelității lui Dumnezeu în mijlocul dezordinii și imperfecțiunii.
În Evanghelia zilei de astăzi auzim un imn al bucuriei, compus și cântat pe un deal din Galileea, care ne prezintă o cartă a sfințeniei, un cântec format din opt strofe și un refren ce se repetă: Fericiți! Fericiți! Fericiți! Iar cel care îl cântă este acela care reprezintă însăși bucuria Tatălui. Este un imn ce devin un autoportret al lui Isus, în care se întrezărește propriul său chip. Cine, deci, a fost sărac, a plâns, a fost persecutat, mai mult decât el? Cine, mai mult ca el, a consolat, a semănat pace, a vindecat mii și mii de răni? Opt strofe îmbrăcate în culorile curcubeului în care se reflectă unica lumină a gloriei. Este imposibil să trăiești una fără ca să urmeze toate celelalte.
Fericirile, pentru că despre ele este vorba, sunt un imn care a traversat continente și generații, care i-a captivat pe săracii și pe micuții din toate timpurile: răstoarnă toate valorile umane și declanșează întotdeauna cea mai formidabilă dintre revoluțiile epocii: după revoluția copernicană, după revoluția darwiniană, după revoluția freudiană, după revoluția informatică, după revoluția fizicii einsteiniene (relativitatea), după revoluția mecanicii cuantice, a sosit și vremea revoluției sfințeniei, chiar dacă ea a fost și a existat mereu, o revoluție care va produce pe pământ porțiuni de cer realizate, în anticiparea Ierusalimului ceresc, unde Dumnezeu este totul în toate și cerurile noi și pământul nou vor dezlănțui noutatea Paștelui Domnului. Amin.
