Frați și surori în Domnul,

 

Comemorarea a 50 de ani de la moartea părintelui salezian Bronislaw Chodanionek, paroh de Chișinău între1949-1973, pentru care sunt foarte recunoscător confraților salezieni, ne-a adunat astăzi, aici, la Chișinău, și nu la Tiraspol, cum fusese stabilit anterior. Celebrăm această sfânta Liturghie, cu voi, dragi persoane consacrate, la începutul noului an pastoral în dieceza noastră, pentru invoca asupra comunităților voastre călugărești binecuvântarea lui Dumnezeu, mulțumindu-i în același timp pentru marele dar al vieții consacrate și pentru timpul special pe care îl trăim și care se caracterizează – atât pentru Biserica universală, cât și pentru Biserica noastră locală, ca o continuare voioasă a drumului sinodal ce ne cheamă la reînnoire și la convertire în comuniune.

 

Da, vrem să mergem împreună cu poporul lui Dumnezeu, urmându-l pe Domnul zi de zi cu darul total al vieții, mergând pe calea pe care ne-o arată Biserica. În acest sens, îmi amintesc un gând al sfântului Augustin care, înainte de a deveni episcop, a înființat și a trăit într-o comunitate de tip călugăresc. Într-unul dintre discursurile sale, el spunea: „Claudus in via antecedit cursorem extra viam" (Sermo, 169.18), ceea ce înseamnă: „Șchiopul care merge pe calea dreaptă (cea indicată de Biserică) ajunge la țintă înaintea alergătorului experimentat care rătăcește în afara ei”.

 

Să ne lăsăm acum „provocați" de cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ales pentru liturghia de astăzi, care ne prezintă o bine-cunoscută parabolă, cea a Semănătorului divin, care împrăștie sămânța pe diferite tipuri de sol (omenirea) cu rezultate diferite (Lc 8,4-15).

 

Tocmai am ascultat-o în versiunea evanghelistului Luca, în care este însuși Isus cel care o explică. Parabolele, după cum știți, nu sunt niciodată învățături „teoretice”, ci recuperează aspecte, imagini și semne simple din viața de zi cu zi care au darul să capteze atenția și să scuture sufletul ascultătorului. Parabolele sunt, în esență, o afirmare puternică a faptului că împărăția lui Dumnezeu este prezentă, este în mijlocul nostru și lucrează continuu pentru mântuirea noastră și a tuturor.

 

Pentru noi, obișnuiți în general să ascultăm periodic acest pasaj evanghelic, poate fi mai dificil să fim surprinși de aceste cuvinte: le-am auzit deja le cunoaștem deja, și poate le-am comentat deja nu o dată, ci de multe ori... Și totuși, aceste cuvinte sunt rostite astăzi pentru noi!

 

Iată, așadar, că parabola Semănătorului pătrunde în această zi în viața mea de persoană consacrată și o face pentru a sparge, poate, acea crustă ce s-a format din prea multă obișnuință. Nu mă refer aici la obiceiurile sănătoase și bune care ne însoțesc, ci la acea rutină zilnică, acel automatism fără inimă, de care cu siguranță trebuie să ne apărăm și împotriva căruia trebuie să luptăm.

 

Așadar, „Semănătorul a ieșit să-și semene sămânța” (Lc 8,4). Imediat înțelegem că cuvântul lui Dumnezeu „este o sămânță roditoare și eficientă; și Dumnezeu o împrăștie pretutindeni cu generozitate, fără să țină cont de risipă. Așa este inima lui Dumnezeu! Fiecare dintre noi este un sol pe care cade sămânța cuvântului, nimeni nu este exclus. Cuvântul este dat fiecăruia dintre noi” (Papa Francisc, Angelus din 12 iulie 2020).

 

Iată, așadar, solurile diferite și fructificarea diferită a aceleiași semințe divine. Și se pune imediat întrebarea: Dar ce fel de sol sunt eu, persoană consacrată, în acest moment? Dacă vrem, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, putem fi un sol bun, care dă multe roade, sau – și există și acest risc serios – putem fi un alt tip de sol, mai refractar și mai superficial, întrucât nu răspundem cu adevărat la chemare, sau răspundem într-un mod parțial și limitat, fără ca întreaga noastră persoană (și vocația noastră) să poată înflori complet.

 

Atenție, însă, aici nu este vorba de a face cine știe ce lucruri mărețe, ci doar de a primi Cuvântul, pe Isus Cristos însuși, darul lui Dumnezeu prin excelență, în simplitatea, dar și în fragilitatea vieții și a condiției noastre actuale, ca persoane și comunitate. Și în acest sens – așa cum spunea Papa Francisc în una dintre omiliile sale – trebuie să-l invocăm în continuu pe Duhul Sfânt, pentru că numai el „ne face capabili să percepem prezența lui Dumnezeu și lucrarea sa, nu în lucrurile mari, în exterioritatea ostentativă, în demonstrațiile de forță, ci în micime și fragilitate. Să ne gândim la cruce: și acolo este micime, fragilitate, chiar dramatism. Dar acolo este puterea lui Dumnezeu” (Papa Francisc, Omilie la sfânta Liturghie cu membrii Institutelor de viață consacrată și ai Societăților de viață apostolică, 2 februarie 2022).

 

Și să ne întrebăm mai degrabă dacă, în viața personală și în comunitățile noastre, ne lăsăm ghidați de acest Duh Sfânt care ne poate ajuta să fim fideli zilnic – chiar și mai ales în lucrurile mărunte – și care ne poate reînnoi și ne poate face să devenim „pământ bun” sau, poate, ne lăsăm conduși de altceva, de spiritul lumii sau de pasiunea momentului. 

 

Să recitim viața noastră consacrată în lumina acestei parabole și să ne lăsăm provocați în rutinele noastre personale sau comunitare. Mai presus de toate, să ne întoarcem și să ne încredințăm lui Dumnezeu și să redescoperim încrederea, umilința, seninătatea și bucuria; cu alte cuvinte, tot ceea ce ne poate permite să ne trăim pe deplin vocația de persoane consacrate, mărturia și misiunea noastră în Biserică și în lume. Și, prin urmare, să fim „pământ bun”, ca persoane și comunități, exemple vii de fraternitate și dăruire față de unicul Domn.

 

Să începem noul an pastoral cu aceste intenții și să parcurgem, în comuniune și fraternitate, etapele propuse pentru noul an. Să mergem împreună cu poporul lui Dumnezeu spre Domnul, urmându-l până la capăt cu întreaga noastră existență. Și fie ca fiecare dintre voi să fie acel „pământ bun” în care sămânța divină produce roade însutit, așa cum, din mărturia multor credincioși, a rodit în Pr. Bronislaw. Amin