Dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,

Joia Mare este ziua în care, mai mult ca oricând, ne putem întreaba: de ce am ales eu calea Preoției? De ce atâția tineri continuă să aleagă să devină preoți? Răspunsuri pot fi multe și diferite, deoarece câți preoți, atâtea răspunsuri, întrucât fiecare vocație este o istorie particulară.

Însă motivul principal al alegerii drumului sfintei Preoții ni-l descoperă Evanghelia de azi. Sfântul Luca ne spune că „ochii tuturor din sinagogă erau ațintiți spre Isus” (Lc 4,20), pentru că toți „se mirau de cuvintele de har care ieșeau din gura lui” (Lc 4,22). Citind Evangheliile, vedem că nu este singurul loc în care se vorbește despre admirația oamenilor față de Isus. Textul sacru ne mai spune că această admirație îi atrăgea ca un magnet în a-l urma. Așadar, fundamentul răspunsului pozitiv al fiecărui preot la chemarea divină se află în admirația pe care unul sau altul o are față de Isus.

Stând la altar, ochii tuturor din biserică sunt ațintiți spre noi, preoții, însă noi știm că nu noi suntem cei mai importanți și de aceea ne vom stărui să-i facem pe ceilalți să treacă la admirația față de Isus, amintindu-ne mereu de îndemnul sfântului Petru: „Așa cum este sfânt cel care v-a chemat, deveniți și voi sfinți în toată purtarea voastră” (1Pt 1,15). Și în ce constă, pentru noi, preoții, această sfințenie? Sfântul Grigore cel Mare răspunde că „cineva e sfânt în măsura în care tinde spre asemănarea cu Isus, în măsura în care imită viața propriului Răscumpărător”, iar Papa Francisc se exprimă astfel: „A fi sfinți înseamnă a ne conforma lui Isus și a lăsa ca viața noastră să palpite cu înseși sentimentele sale”.

L-am auzit în Lectura I pe profetul Isaia spunând: „Voi vă veți numi «preoți ai Domnului» și vi se va zice «slujitori ai Dumnezeului nostru»” (Is 61,6). Dacă dorim ca aceste cuvinte să ne fie adresate și nouă nu ne rămâne decât să urmăm calea sigură a imitațiunii lui Cristos. În caz contrar, ar trebui să răspundem pozitiv la întrebarea aceluiași Grigore cel Mare: „A nu fi în consonanță cu poruncile și exemplele sale nu înseamnă oare a te îndepărta de asemănarea cu el?” Iar problema se complică și dacă ne gândim la oamenii care ne privesc și ne ascultă, însetați de a găsi în noi modelul sfințeniei prin asemănarea cu Cristos.

Evident, s-ar putea vorbi mult despre conformarea preotului cu Cristos. Dar, reieșind din Regula pastorală a sfântului Grigore cel Mare, două sunt lucrurile la care aș dori să mă refer. Primul lucru de pus în practică pentru a atinge asemănarea cu Isus este să ne amintim întotdeauna de țelul misiunii noastre, aceea de a urca, alături de Isus, spre Ierusalimul ceresc, în fruntea turmei încredințate. Pentru atingerea acestui scop este nevoie să nu ne dispersăm în multe activități, evitând astfel confuzia în fața exigențelor mai înalte. În acest context, reafirm principiul sinodalității, care ne îndeamnă la colaborare cu toți membrii comunității parohiale. Modelul este, evident, Isus, care spune că „Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,48) și că „Tatăl meu lucrează până acum; lucrez și eu!” (In 5,17). Și nu este vorba doar de comuniunea Persoanelor divine în opera de mântuire a lumii. Să privim la Isus și la grupul lui restrâns de ucenici, în care există sinodalitate în îndeplinirea sarcinilor. Lui Iuda Iscarioteanul, chiar dacă știa că este trădător, îi încredințează punga cu bani; pe alți doi îi trimite să pregătească cina pascală. Ucenicii sunt cei care împart pâinile și peștii mulțimii înfometate sau merg înaintea lui pentru a-i pregăti calea în cetățile în care urma să intre. Toate acestea ne arată că lucrurile bune nu se fac de unul singur, ci în spiritul comuniunii dintre păstor și turmă.

Al doilea lucru expus de Grigore cel Mare este practicarea umilinței, care nu constă în a ne simți inferiori celorlalți, ci în îndeplinirea discretă și generoasă a propriilor responsabilități. Isus „s-a despuiat pe sine luând firea sclavului”, ne spune sfântul Paul (Fil 2,6), împlinindu-și responsabilitatea de a le duce săracilor vestea cea bună, de a le proclama celor captivi eliberarea și celor orbi recăpătarea vederii, de a le reda celor asupriți libertatea, de a vesti un an de bunăvoință al Domnului (cf. Lc 4,18-19). Asemănarea cu Cristos presupune din partea fiecăruia dintre noi îndeplinirea propriilor responsabilități față de Dumnezeu și față de oameni cu discreție și generozitate. Discret, pentru că altfel riscăm să fim noi cei admirați de oameni, și nu Isus, predicându-ne și punându-ne în lumina reflectoarelor, trâmbițând înaintea noastră că noi am făcut, noi am dres, noi am reușit. Umilința sau discreția presupune a spune mereu: „Doamne, îți mulțumesc!” și a nu uita că Dumnezeu este protagonistul, iar noi doar un mic instrument. Să ascultăm ce a răspuns sfântul Ioan al XXIII-lea atunci când a fost întrebat dacă Dumnezeu îl ajută în lucrările sale: „Nu Dumnezeu mă ajută, ci eu îl ajut, pentru că el este cel care le face pe toate”. În caz contrar, devenim ca acel fariseu care, stând în picioare se lăuda cât este de brav și bun (cf. Lc 18,12). Și cunoaștem că Isus l-a condamnat pe fariseu, căci nu în lauda de sine se află asemănarea cu Cristos.

Discreția vine la pachet cu generozitatea, adică cu dăruirea totală de sine în îndeplinirea responsabilităților noastre de preoți. Se poate întâmpla că unele aspecte ale misiunii noastre să nu ne fie pe plac. Oare ar trebui să nu le mai împlinim? Nici Isus nu a voit să bea potirul durerii, și totuși a spus: „Tată, nu cum vreau eu, ci cum vrei tu” (cf. Mt 25,39). Alegând calea Preoției din admirație pentru Cristos am ales să devenim asemenea lui în a îndeplini voința Tatălui, căci el spune: „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34). Voința lui și nu voința mea, lucrarea lui, nu lucrarea mea.

Iubiți credincioși, ceea ce am spus până acum adresându-mă păstorilor voștri sufletești este valabil și pentru fiecare dintre voi, căci botezul a făcut din noi toți preoți și cu toții suntem chemați să fim sfinți, să fim asemenea lui Isus. Să ne rugăm, așadar, păstori și popor, ca dorința de a fi tot mai asemănători cu Răscumpărătorul nostru să primeze asupra oricărei alte dorințe, pentru ca în fiecare dintre noi să fie admirat el, Marele Preot al credinței noastre. Amin.