Iubiții mei confrați întru sfânta Preoție, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,
Lecturile pe care tocmai le-am ascultat ne vorbesc despre ungere: „Domnul m-a uns și m-a trimis” (Is 61,1) ne-a spus profetul Isaia, cuvinte pe care Isus și le face proprii, spunând că „astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta” (Lc 4,21); „Pe David, slujitorul meu, l-am uns cu untdelemnul meu cel sfânt” (cf. Ps 88[89],21), ne spune Psalmul responsorial; „Har vouă și pace de la Isus Cristos” (Ap 1,5), adică de la Cel Uns, ne-a urat apostolul Ioan în Lectura a doua. Și această sfântă Liturghie, pe lângă faptul că manifestă unitatea Bisericii locale în jurul episcopului, este o liturghie a amintirii ungerii pe care fiecare dintre noi am primit-o într-un anume moment al vieții noastre. De aceea se și numește „Liturghia crismei”. Dar preotul nu este doar omul uns în mod special de Isus; pentru a corespunde acestei ungeri, el trebuie să fie omul celor trei „S”: sanus – sănătos, sapiens – înțelept, sanctus – sfânt. Și fiecare dintre cele trei uleiuri care vor fi binecuvântate la această liturghie corespunde unui „S”.
Uleiul bolnavilor corespunde primului „S”, sanus – sănătos – și ne vorbește despre o dublă relație. Prima este relația cu oamenii, printre care, pe lângă cei sănătoși, există și bolnavii, și nu mă refer doar la bolnavii trupește, ci și la cei bolnavi sufletește, căci, la fel ca și Isus, am fost unși de Duhul Sfânt să le proclamăm „celor orbi recăpătarea vederii” (Lc 4,18). Pentru a-i vindeca pe cei bolnavi sufletește se folosește, evident, nu uleiul bolnavilor, ci uleiul bunătății, al milostivirii, al înțelegerii situațiilor dificile – chiar și de păcat – pe care le trăiește omul. Am fost unși de Duhul Sfânt pentru a arăta oricărui om că „Dumnezeu este iubire” (In 4,8), nu pentru a deveni ziduri, ci punți între omul păcătos și milostivirea lui Dumnezeu care curăță ochii credinței de pata păcatului.
A doua este relația cu noi înșine, întrucât și noi avem nevoie de sănătate: trupească și sufletească. De aceea, este important să ne îngrijim de sănătatea noastră, pentru că, în caz contrar, ne facem vinovați de încălcarea poruncii a cincea: „Să nu ucizi”. Însă acest prim „S” ar trebui să facă să ne întrebăm cu privire la bolile noastre sufletești: poate sunt și eu bolnav și nu-mi dau seama? Poate sufăr de prea mult activism, lăsând prea puțin loc rugăciunii? Poate m-a atins lepra indiferenței, a lenei, a deznădejdii? Poate m-a orbit și pe mine păcatul? Poate! Și dacă, Doamne ferește, este așa, atunci avem și noi nevoie urgent de un fel de ulei mântuitor, eliberator. Sfântul Augustin spune în acest sens: „Nimeni nu trebuie să fie atât de activ încât să nu caute contemplarea lui Dumnezeu”. De aceea, este nevoie de acea cale de mijloc în a ști să fim și cu Dumnezeu, și cu aproapele, și cu noi.
Uleiul catecumenilor corespunde celui de-al doilea „S”, sapiens, înțelept, iar grecescul „cateheză” înseamnă „a instrui prin cuvânt” Să-l analizăm mai întâi în relația cu oamenii, căci preotul este și învățător, așa cum îi spune sfântul Paul lui Timotei: „Vestește cuvântul... cu toată îndelunga răbdare și învățătură!” (2Tim 4,2) Poporul lui Dumnezeu așteaptă de la noi să-l îndrumăm în cunoașterea tainelor credinței, adică să fim asemenea apostolului Filip care-l instruiește pe demnitarul etiopian al reginei Candace care i-a spus: „Cum aș putea înțelege ceea ce citesc, dacă nimeni nu mă îndrumă?” (cf. Fap 8,31) Prin urmare, comoara științei pe care am primit-o nu trebuie să o ținem ascunsă în inima noastră, ci să o împrăștiem, pentru a-l forma pe popor, adică a-l face înțelept.
În relația cu noi, să nu uităm că, pentru a răspândi înțelepciunea, trebuie să fim noi înțelepți, adică plini de cunoașterea lui Dumnezeu. O zicală spune: „Omul cât trăiește, învață”. Și noi trebuie nu doar să instruim, ci și să ne instruim continuu, să fim mereu catecumeni, sau, ca să folosesc un cuvânt al sfântului Ioan al XXIII-lea: să ne aggiornăm, adică să actualizăm cunoștințele noastre în diversele domenii și activități care ne preocupă zilnic, să găsim timp pentru a deschide o carte, a citi ce mai spune magisteriul, etc., altfel spus să ne hrănim mintea și sufletul cu știința divină pentru a-i putea hrăni la rândul nostru pe cei care cer această hrană.
În sfârșit, sfânta crismă, care corespunde celui de-al treilea „S”, sanctus, sfânt. Este uleiul care ne-a sfințit, ne-a consacrat, ne-a ales, așa cum spune sfântul Paul, să vestim evanghelia lui Dumnezeu (cf. Rom 1,1). Chiar dacă suntem în această lume, prin însăși ungerea pe care am primit-o, nu mai suntem din această lume. Foarte bine explică această realitate decretul conciliar Presbyterorum ordinis: „Slujirea preoților pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după lumea aceasta, dar în același timp cere ca ei să trăiască în această lume printre oameni și, ca buni păstori, să-și cunoască oile și să caute să le aducă și pe acelea care nu sunt din staulul acesta” (nr. 3). Ce vrea să spună asta? Că ne sfințim atunci când urmăm Duhul lui Cristos și nu duhul lumii și când ne îndeplinim misiunea pentru care am fost unși cu sfânta crismă. Iar misiunea aceasta este: să-i sfințim pe alții, iar pentru asta trebuie să ne sfințim și noi pe noi înșine, căci le putem da altora doar ceea ce noi înșine avem.
Dragii mei confrați întru preoție, ne-am hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu și urmează să ne hrănim și cu pâinea euharistică. Acestea sunt izvoarele de har care ne pot face sănătoși, înțelepți și sfinți. Să ne apropiem cu cea mai mare iubire de ele și să-l rugăm pe Isus, Marele Preot, să ducă la bun sfârșit lucrarea cea bună pe care a început-o în noi prin sfânta ungere.
Iar pe voi, iubiți credincioși, chemați și voi să fiți sănătoși, înțelepți și sfinți prin lucrarea preotului, vă îndemn să nu uitați să vă rugați pentru episcopul și preoții voștri, căci, așa cum spunea sfântul Papă Grigore cel Mare: „Preoții îi călăuzesc pe alții spre portul perfecțiunii, în timp ce ei sunt încă zguduiți de valurile păcatului. Bunule creștin, fie ca ei să fie susținuți în naufragiul acestei vieți de bârna de salvare a rugăciunii tale!” Amin.