Iubiți frați și surori în Domnul, fiecare dintre noi ar dori să trăiască în siguranța că acele lucruri pe care le dorește sau le așteaptă se vor împlini. Astfel, atunci când avem copii sau rude departe de casă, îi așteptăm, dar fără a avea siguranța că ei vor veni; așteptăm și ne pregătim din timp de anumite sărbători, cum ar fi Paștele sau Crăciunul, și totuși, câți dintre noi sunt siguri sută la sută că va ajunge să se bucure de aceste sărbători. Și, evident, exemplele ar putea continua. Dar există oare ceva de ce suntem siguri că se va întâmpla? Există desigur, și acest ceva poartă numele de „moarte”.

Dar ce este moartea? Mâine îl vom sărbători pe sfântul Francisc de Assisi și tocmai pe el în las să răspundă la această întrebare. Se spune că, simțind că se apropie clipa supremă a întâlnirii cu Domnul, a adăugat la poezia lui, Cântarea fratelui soare, încă o strofă ce pentru noi poate părea surprinzătoare: „Fii lăudat, Domnul meu, pentru sora noastră moartea trupească, de care niciun om nu poate scăpa”. Da, răspunsul Sărăcuțului din Assisi acesta este: moartea trupească este sora noastră și pentru noi, care uneori fugim de moarte, care ne temem de ea, care căutăm mii și mii de modalități pentru a o îndepărta cât mai mult de la noi, acest răspuns poate părea nu doar surprinzător, ci de-a dreptul straniu.

Nu putem scăpa de moarte, dar totuși să o numim „soră” este prea de tot. Sfântul Francisc o numea astfel pentru că, pentru el, moartea era sora care-l conducea la întâlnirea cu Domnul, și nu-i era frică de moarte pentru că tocmai datorită ei i se deschidea drumul spre acel ospăț ceresc despre care ne-a vorbit profetul Isaia în Lectura întâi, spre acea viață din care, așa cum ne asigură același profet, Dumnezeu „va înlătura moartea pentru totdeauna” (Is 25,8), viața în care pentru totdeauna urma să se bucure și să se veselească de mântuirea lui Dumnezeu (cf. Is 25,9).

Dar nu numai speranța acestei vieți l-a făcut pe sfântul Francisc și pe atâți alți sfinți să nu le fie frică de moarte. Să ne amintim de sfântul Ioan Paul al II-lea care, pe patul de moarte, cu medici roind în jurul spunea: „Lăsați-mă să plec în casa Tatălui”. Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat ne dezvăluie și alte motive pentru care ei nu s-au temut de moarte: renunțarea la tot ce e pământesc și alipirea sufletului de Dumnezeu. Și sfântul Francisc și sfântul Ioan Paul al II-lea au avut ca program de viață cuvintele pe care le-am repetat împreună la Psalmul responsorial: „Domnul este lumina și mântuirea mea” (Ps 26[27],1). De aceea nu s-au temut de moarte, pentru că așa îi asigura psalmistul: „Domnul este lumina și mântuirea mea, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?” (Ps 26[27],1) Pentru ei nu au avut importanță lucrurile materiale, ci doar Dumnezeu; murind, nu aveau teamă că vor pierde nu știu ce bogății materiale, ci credeau cu însuflețire că se vor bucura de bogățiile spirituale pe care le-au adunat în cer. Și cum le-au adunat?

Să privim spre Evanghelia de azi: doi ucenici merg pe drum și nu-l recunosc pe Isus. Ni se poate întâmpla și nouă să nu-l recunoaștem pe Isus, mai ales în frații săi cei mai mici, să mergem alături de el, să știm totul despre el, și, totuși, ochii noștri, inima noastră, mâinile noastre să fie închise în a-l recunoaște, adică în a-l iubi, a-l înțelege, a-l ajuta în acești oameni săraci și nevoiași. Ne adunăm bogății în cer și nu ne mai este frică de „sora moarte” când îi spunem lui Isus în persoana acestor frați mai mici ai săi aceleași cuvinte ale ucenicilor de pe drumul de la Emaus: „Rămâi cu noi” (Lc 24,29) și primește din partea mea o bucată de pâine, un pahar de apă, o haină, o mângâiere etc. Ceea ce le oferim cu inimă deschisă și iubitoare săracilor nu se pierde, ci se adună în cer și aceste bogății devin cheia care ne deschide porțile raiului.

Și tot Evanghelia de azi ne mai vorbește despre medicamentul fricii de moarte: ne vorbește despre Euharistie. În ea nu doar că-l recunoaștem pe Isus, nu doar că-l întâlnim pe Isus; în ea devenim ca Isus și înviem la viața veșnică așa cum el a înviat. Un om a spus despre sfântul Ioan Maria Vianney: „L-am văzut pe Dumnezeu într-un om”; asta a fost posibil pentru că acest mare sfânt se hrănea zilnic cu Isus din sfânta Împărtășanie și de aceea nici lui nu i-a fost frică de moarte, pentru că era conștient că merge la întâlnirea cu Domnul său, cu care a devenit asemenea prin primirea zilnică a lui Isus din sacramentul altarului.

Iubiții mei frați și surori, moartea este inevitabilă, și de asta suntem siguri. Dar ea poate deveni și pentru noi o soră care ne conduce la întâlnirea cu Isus; dar pentru asta ne trebuie câțiva pași de urmat: să tindem, printr-o viață sfântă, spre ospățul pe care Dumnezeu ni l-a pregătit în ceruri, spre viața fără de moarte; să-l punem întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră, și nu bunurile ce azi sunt și mâine nu; să fim buni față de cei care au nevoie de ajutorul nostru și în ei să-l recunoaștem pe Isus; și, în sfârșit, să ne apropiem cât mai des cu inimi curate de sfânta Împărtășanie. Amin.