Iubiți credincioși, cineva spunea despre Isus că el a fost un om care purta o cruce de lemn, dar avea o inimă de aur. Și știm bine ce a făcut pentru noi această inimă de aur și acea cruce de lemn. Realitatea de astăzi este un pic diferită de cea de atunci, pentru că astăzi există atâția oameni care poartă o cruce de aur, dar care au o inimă de lemn. Tristă, dar adevărată această constatare, care ne dezvăluie fața lumii în care trăim, dar pe care, în același timp, suntem chemați, în calitate ucenici ai lui Isus, să o schimbăm, să facem astfel ca inima lumii, inima fiecărui om, să fie asemenea Inimii Mântuitorului. Dar pentru aceasta, se cuvine să pornim de la noi, pentru că nu putem schimba lumea dacă nu ne schimbăm noi mai întâi, dacă inimile noastre nu devin inimi de aur. Cum putem face acest lucru?
Pentru a răspunde la această întrebare, să pornim de la icoana Preasfintei Inimi a lui Isus, așa cum i-a fost revelată de Domnul sfintei Margareta Maria Alacoque la 16 iunie 1675 și pe care o putem contempla inclusiv în biserica dumneavoastră. Sfânta Margareta Maria a văzut atunci ceea ce putem vedea și noi în această icoană, o inimă din care țâșnesc flăcări, o inimă rănită din care picură sânge, înconjurată de o coroană de spini și având deasupra o cruce. Ce înseamnă toate aceste elemente care însoțesc Inima ”de aur” a lui Isus?
Flăcările care țâșnesc din ea reprezintă în primul rând iubirea imensă pe care Isus o are față de omenire, iubire care-l face să se întrupeze, să se nască, să predice împărăția lui Dumnezeu, să fie biciuit, răstignit și să moară, iubire care-l face să învie din morți și apoi să ni-l trimită pe Duhul Sfânt. Nu în zadar, în momentul apariției, Isus, cu degetul îndreptat spre inima sa, îi spune sfintei Margareta: „Iată inima care i-a iubit atât de mult pe oameni”.
În al doilea rând, aceste flăcări semnifică dorința lui nemărginită de a fi iubit de oameni. Însă de multe ori această dorință rămâne neîmplinită din cauza oamenilor, fapt care-l face pe Isus să-i spună cu tristețe Margaretei: „De la cea mai mare parte dintre oameni, această Inimă nu primește decât nerecunoștință, necinste, dispreț, sacrilegii și răceală”.
Rana deschisă din care picură sânge reprezintă răutatea păcatelor de moarte ale oamenilor, pentru că fiecare păcat de moarte este o suliță care străpunge Inima Mântuitorului, făcând-o să sângereze. Picăturile de sânge înseamnă nu doar suferință, ci și viață, pentru că ne fac să ne amintim că acest sânge vărsat pe cruce ne-a adus mântuirea.
La rândul ei, coroana de spini simbolizează păcatele veniale sau mici, cum ne place nouă uneori să le numim. Dar, la fel cum sulița păcatelor de moarte provoacă suferință Inimii lui Isus, la fel și spinii păcatelor mici îi aduc doar durere.
În sfârșit, crucea dintre flăcări ne arată până unde a mers iubirea lui Isus pentru noi. El, iubindu-ne până la sfârșit (cf. In 13,1), a îndurat moartea pe cruce, moartea cea mai umilitoare și mai dureroasă. Dar crucea nu este doar semnul vizibil al iubirii lui Cristos, ci și semnul căderilor noastre, pentru că anume păcatele noastre sunt cele care l-au pironit pe lemnul crucii.
După ce, prin aceste explicații ale viziunii sfintei Margareta Maria Alacoque, am pătruns în misterul Inimii lui Isus, putem acum să înțelegem care sunt pașii ce trebuie să-i facem pentru a ne schimba inima noastră și a o face tot mai asemănătoare cu această Inimă Preasfântă.
Primul pas este să privim crucea Mântuitorului și coasta lui străpunsă pentru a conștientiza tot mai mult ce a însemnat pentru Isus faptul de a ne mântui. De multe ori noi ne plângem că avem de purtat o cruce prea grea. Dacă nouă ne este greu să ne purtăm crucea, cum a fost oare pentru el să poarte pe umerii săi greutatea păcatelor întregii omeniri? Cele trei căderi pe care le-a îndurat până pe Calvar ne răspund la această întrebare. Astăzi, putem fi și noi un Simon din Cirene, care-l ajută pe Isus să-și poarte crucea, și nu atât luând-o noi asupra noastră, ci făcând ca greutatea ei să fie mai mică, renunțând la păcat, indiferent dacă este unul de moarte sau numai venial, pentru că orice păcat apasă pe umerii lui Isus și, asemenea unei sulițe, îi străpunge Inima, i-o rănește cu spinii coroanei greșelilor noastre.
De multe ori ne simțim răniți atunci când suntem ofensați, supărați, jigniți de oamenii din jurul nostru, ne doare inima, am putea spune chiar sângerează. Dar ne dăm noi seama că și gândurile și cuvintele noastre murdare, cu atât mai mult fărădelegile noastre ba chiar și omisiunile noastre ofensează Preasfânta Inimă a lui Isus, o rănesc, o fac să sângereze? Nu suntem noi oare prea egoiști? Pe noi ne doare când suntem ofensați, dar noi la rândul nostru rămânem insensibili la durerea lui Isus, la suferința Inimii sale atunci când suntem noi cei care-l ofensează!
Care este secretul renunțării la păcat? Răspunsul la această întrebare îl găsim la fel privind la Inima lui Isus, cea înconjurată de flăcări care, simbolizează, așa cum am mai spus atât profunzimea iubirii sale față de noi cât și dorința sa de a fi iubit. Și aici putem să facem o comparație care ne este la îndemână, pentru a înțelege cum iubirea ne poate ajuta să nu mai rănim Inima lui Isus. Doi soți care se iubesc vor face tot posibilul pentru a nu-l jigni cu nimic pe celălalt. Nu în zadar spune sfântul Paul că iubirea „nu se poartă necuviincios” (1Cor 13,5), altfel spus iubirea nu face rău, nu rănește, nu jignește, nu provoacă durere. Dacă e așa în relațiile dintre noi, oamenii, ce ne împiedică să fie așa și în relația dintre noi și Dumnezeu?
Și dacă totuși, am greșit împotriva lui Dumnezeu, poate nu atât din răutate cât mai ales din slăbiciune, ce-i de făcut? Foarte simplu: este suficient să cerem iertare, pentru că această cerere de iertare este cel mai bun balsam care poate să tămăduiască rănile provocate de ofensă, pentru că cererea de iertare este un semn al iubirii. Tot sfântul Paul ne spune că iubirea „nu ține cont de răul primit” (1Cor 13,5), fiind gata oricând să dea uitării orice ofensă. Tot ce contează este să nu ne fie frică să ne recunoaștem vina și să cerem iertare pentru ea. Pentru asta a lăsat Isus sacramentul Spovezii, pentru ca acolo, focul iubirii Inimii sale să facă scrum păcatele noastre. Cererea noastră de iertare în acest sacrament poate potoli setea de iubire a lui Isus și înseamnă, în același timp, dorința noastră de a nu-l mai răni (chiar dacă nu întotdeauna reușim să împlinim așa cum trebuie această dorință) și de a-l iubi așa cum ne iubește el.
Iubiți credincioși, acum, pentru o clipă, să ne ducem mâna la piept și, simțind bătăile ei, să ne întrebăm: îl iubesc eu cu adevărat pe Isus? Este inima mea asemenea cu Inima lui? Dacă da, să-i mulțumim și să-l rugăm, prin mijlocirea Inimii Neprihănite a Mariei, să țină aprinsă și pe mai departe această iubire. Iar dacă nu, apelând la mijlocirea Mamei noastre cerești, să-i cerem acest har, atât de necesar nouă pentru viața veșnică. Amin.
