Papa emerit Benedict al XVI-lea, fiind întrebat odată de niște copii cine este Duhul Sfânt, a răspuns simplu, pe înțelesul tuturor, recurgând la o comparație pe care o avem la îndemână în fiecare zi: „Duhul Sfânt este asemenea curentului electric: nu-l vedem, dar îi simțit efectul, adică aprinde becul care ne luminează”. Într-adevăr, „marele necunoscut”, cum îl numea Conciliul al II-lea din Vatican, se manifestă în viața noastră nu atât printr-o arătare fizică, asemenea Cuvântului făcut trup, ci prin efectele și roadele pe care le produce în fiecare dintre noi.

Dar nu doar în noi, oamenii, care, asemenea apostolilor adunați în Cenacol, suntem copleșiți de acest Dar divin prin Botez și Mir, ci și întreaga Biserică, a cărei zi de naștere începem să o sărbătorim în această seară, ce ne găsește adunați în jurul sfântului altar, pe care, prin acțiunea aceluiași Duh Sfânt, darurile noastre de pâine și de vin se vor transforma în trupul și sângele lui Cristos. 

Este vorba de Biserica vie, formată din noi, pietrele vii, așa cum ne numește sfântul Petru în prima sa scrisoare (cf. 1Pt 2,5), dar și de biserica de piatră, așa cum este și această capelă a voastră și întregul complex asupra căruia, la începutul acestei sfinte celebrări, am invocat binecuvântarea lui Dumnezeu și sfințirea realizată prin Cristos în Duhul Sfânt. Din acest motiv, astăzi celebrăm nu doar coborârea Mângâietorului promis de Isus, nu doar ziua de naștere a Bisericii, ci și ziua de naștere a acestei capele închinată sfinților Donat și Eufemia, zi care, pentru voi, Calea Neocatecumenală din Dieceza de Chișinău, va rămâne nu doar o amintire plăcută, ci și un imbold spre trăirea unui vieți creștine cufundate pe deplin în apa despre care ne-a vorbit Cristos în Evanghelia pe care abia am ascultat-o, adică în Duhul Sfânt, care este „Domnul și de viață dătătorul”, așa cum îl vom mărturisi în Crez.

Învățătura pe care vrea să ne-o transmită cuvântul lui Dumnezeu celebrând această Vigilie este una complexă, dar atât de importantă pentru viața noastră creștină, pentru viața noastră comunitară. Unele aspecte le-ați subliniat și voi. Aș vrea și eu să subliniez câteva:

 
În primul rând, să subliniem faptul că Duhul este cel care ne face uniți, fiind el cel care realizează testamentul lui Isus de la cina cea de taină: „Ca toți să fie una” (In 17,21). Creștinii trebuie să evite să repete experiența de la turnul Babelul, unde mândria și autosuficiența omenească a condus la aceea că ei au început să vorbească limbi diferite. Pentru a da dovadă cu adevărat că suntem plini de „must”, adică de Duhul Domnului, se cuvine, să arătăm celor din jurul nostru că suntem o comunitate unită în numele Sfintei Treimi, așa cum scria sfântul Ciprian de Cartagina. Sunteți un grup de persoane care vorbesc limbi diferite, pentru că sunteți veniți din țări diferite, cu tradiții și realități diferite. Însă totuși vă numiți comunitate, o comunitate ce nu se identifică atât prin a vorbi o limbă cât mai ales prin aceea de cunoaște și practica limba paradisului, adică iubirea, și aici mă refer iarăși la Duhul Sfânt, pe care vechiul imn Veni, creator Spiritus îl numește caritas – iubire.

În al doilea rând, aș vrea să subliniez faptul că, conștienți sau nu, fiecare dintre voi și toți împreună formați o împărăție de preoți și un popor sfânt, așa cum ne-a învățat Moise în Lectura a II-a din această Vigilie. Cum putem deveni astfel? Înainte de toate prin aceea că facem și îndeplinim tot ce ne-a poruncit Domnul (cf. Ex 19,8). Și aici o avem ca maestră pe Mamă noastră cerească, cea care ne învață: „Faceți tot ce vă va spune!” (In 2,5) Și ce ne spune Isus? Să ne amintim de cuvintele lui pe care le-am auzit de atâtea ori în acest Timp Pascal pe care îl încheiem cu Solemnitatea Rusaliilor: „Să vă iubiți unul pe altul!” (In 15,17), adică să păstrăm în noi Duhul iubirii lui Dumnezeu.

Și în sfârșit, în al treilea rând, să nu uităm că am fost creați pentru viață, nu pentru moarte, de aceea am auzit în Lectura a III-a cum Dumnezeu, prin Duhul său, readuce la viață oasele uscate. De multe ori putem fi și noi, asemenea poporului lui Israel, oase lipsite de viață, căci se mai întâmplă ca, în slăbiciunea noastră omenească, să păcătuim împotriva iubirii lui Dumnezeu și astfel să pierdem Duhul dătător de viață. Ce-i de făcut? „Trimite, Doamne, Duhul tău, și vei reînnoi fața pământului”, am cântat cu o singură inimă și un singur cuget în unul dintre Psalmii responsoriali. Da, în asemenea momente, tocmai acest Duh trebuie să-l invocăm, pentru că, așa cum ne spune și profetul Ezechiel, și Isus în Evanghelie, el este apa cea vie care poate readuce la viață orice os mort, orice ființă lipsită de suflare. Și trebuie să avem credință că, conform promisiunii transmise prin gura profetului Ioel, Dumnezeu chiar va revărsa peste orice făptură Duhul său (cf. Il 3,1). 

În cazul în care am păcătuit să nu disperăm, ci să ne amintim ceea ce ne spune sfântul Ioan în prima sa scrisoare: „Avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept” (1In 2,1), iar Duhul Sfânt, așa cum auzim de fiecare dată când ne mărturisim păcatele și primim dezlegarea, a fost trimis tocmai „spre iertarea păcatelor”. Și tocmai aceasta este speranța despre care ne-a vorbit sfântul Paul în Lectura a V-a, îndemnându-ne să ne scriem cu litere de aur în inima noastră cuvintele acestea: „În speranță ați fost mântuiți” (Rom 8,24).

Iubiții mei, apropiindu-ne în continuare de sfânta taină a altarului, de trupul și sângele Domnului, să-i cerem harul ca, prin Duhul său Sfânt, să ne păstreze în iubirea sa, pentru ca întreaga noastră viață să fim pietre vii zidite în trupul Miresei sale care este Biserica, să facă din noi o comunitate legată prin iubire și să păstreze în noi viața sa dumnezeiască și speranța că într-o zi, ducând o viață în conformitate cu inspirațiile Duhului Sfânt, vom ajunge să-l contemplăm față către față. Amin.