„Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare” (Is 9,1).

Dragi confrați preoți, dragi persoane consacrate, iubiți credincioși,

Cu aceste cuvinte profetul Isaia ne introduce perfect în atmosfera acestei nopți sfinte în care „s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,11), și prin care „harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toți oamenii” (Tit 2,11). Acest har a luat forma unui copilaș pe care păstorii, la îndemnul îngerului, l-au găsit „înfășat și culcat în iesle” (Lc 2,12).

Atmosfera acestei nopți sfinte este una de bucurie, caracteristică oricărei zile de naștere. Numai că – lucru straniu –, în loc să-i oferim noi daruri lui Isus, fiind ziua lui de naștere, suntem noi cei care așteptăm daruri. Dar indiferent dacă îi oferim sau nu ceva lui Isus cu această ocazie, el oricum ne aduce ceva în dar, și o face în fiecare zi. Dar în această noapte sfântă, în ziua de Crăciun și în zilele din octava Crăciunului, Isus dorește să reînvie în noi darul cel mai mare și mai de preț pe care ni l-a oferit odată pentru totdeauna, și anume: mântuirea, pentru că aceasta a fost misiunea încredințată lui de Tatăl despre care dă mărturie însuși numele Isus, care înseamnă „Dumnezeu mântuiește”.

Să ne mântuiască de ce? De răul care ne amenință și pe care-l putem compara cu întunericul. Și nu în zadar Liturgia cuvântului din această noapte s-a deschis cu cuvintele profetului Isaia amintite la începutul predicii: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ținutul umbrei morții a strălucit o lumină” (Is 9,1). Așa cum o spunea el însuși, Isus a venit să aprindă un foc pe pământ (cf. Lc 12,49) și acest foc s-a aprins și în inimile noastre la botez nostru. Însă acest foc se poate stinge dacă nu suntem vigilenți, căci răul continuă să fie prezent în lume și să facă ravagii. Și oricine poate vedea acest rău, îndeosebi în războaie și epidemii, în calamități și sărăcie, în crime și foamete.

Cum așa, ne întrebăm? Oare nu a venit Isus să ne mântuiască de rău odată pentru totdeauna? Ba da, dar așa precum ne arată Sfânta Scriptură, mântuirea adusă de Isus se manifestă în doi timpi. La prima lui venire, pe care o sărbătorim astăzi, el a venit să ne mântuiască de păcat, adică de răul de care suntem noi responsabili, de răul care iese din inima noastră. La a doua venire, pe care am invocat-o împreună cu întreaga Biserică în prima parte a Adventului, va veni să ne mântuiască de tot răul ale cărui victime suntem, dintre care cel mai mare este moartea.

Responsabilitatea noastră în timpul de față este aceea de a ne converti, de a primi darul pe care ni-l oferă Isus. Uneori însă ne comportăm astfel încât parcă am vrea să refuzăm mântuirea; ba mai mult, unii dintre noi ajung până acolo încât preferă să devină chiar unelte ale răului, mergând împotriva acestui Prunc divin. Cât este de jalnic și dureros! Totuși să nu se uite că Isus întotdeauna răspunde răului cu bine și, pentru că el știe că noi nu conștientizăm ceea ce facem (cf. Lc 23,34), el continuă să ne mântuiască. Și o face prin intermediul celor trei virtuți teologale: credința, speranța și iubirea. 

În primul rând, Pruncul din iesle, prin credință, ne mântuiește de toate fricile noastre. Cum ar putea să ne fie frică de un copilaș culcat pe paie? Însă el nu doar că nu ne insuflă frică, ci ne învață să nu ne temem (cf. Lc 2,10) și să ne încredem în Tatăl ceresc. El este cel care primul dă dovadă de o astfel de încredere prin faptul că, întrupându-se, devine la fel ca și noi, un biet neputincios. Această încredere o învață Maria și Iosif, care ascultă de cuvântul spus lor de înger, și care pornesc la drum lung spre Nazaret în pofida tuturor dificultăților, care fug în Egipt fără a ști ce soartă îi așteaptă acolo. Cu siguranță că au avut și ei fricile lor, dar le-au depășit tot prin credință.

Societatea noastră este bolnavă de frică și această boală ne afectează și pe noi, creștinii. Care este leacul împotriva fricii? Leacul este tocmai credința că Emanuel – Dumnezeu-cu-noi – este într-adevăr cu noi până la sfârșitul lumii (cf. Mt 28,20).

În al doilea rând, Pruncul din iesle, prin speranță, ne mântuiește de disperare. Dar unde să aflăm această speranță? În împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu. Nașterea Mântuitorului, care este Cristos Domnul (cf. Lc 2,11), a fost vestită cu secole înainte și această profeție am auzit-o în această seară în  Lectura întâi: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă”. Și ea s-a împlinit, pentru că Dumnezeu este mereu fidel cuvântului dat. De aceea, putem spera că Dumnezeu nu va întârzia să împlinească și a doua parte a acestei profeții, și anume că „întinderea stăpânirii lui și a păcii nu vor avea sfârșit” (cf. Is 9,6).

Societatea noastră chiar este paralizată de disperare. Uneori și noi, creștinii, cădem în această capcană. Cum să ne eliberăm? Prin speranța că „la Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37).

În sfârșit, Pruncul din iesle, prin iubire, ne mântuiește de ură. Dumnezeu însuși dă dovadă de iubire. Greșitori cum eram, Dumnezeu nu s-a lăsat cuprins de ură împotriva noastră. Dimpotrivă, prin întruparea și nașterea lui Isus, el l-a dat lumii pe Fiul său unul născut și ne-a arătat cât de mult ne iubește (cf. In 3,16). Această iubire o putem contempla în ieslea de la Betleem, în jertfa crucii, și în mormântul gol.

În lumea în care trăim se pare că a secat izvorul iubirii. Suntem noi creștinii cei care-l putem face să renască. Cum? Amintindu-ne că „Dumnezeu este iubire” (In 4,8) și dând dovadă că iubim, fiind „plini de zel pentru fapte bune” (cf. Tit 2,14).

Iubiți frați și surori în Cristos!

Pruncul din iesle vrea să ne mântuiască de lipsa de credință, speranță și iubire. Dar pentru asta noi înșine trebuie să devenim curați ca un prunc, adică să ne eliberăm de toate păcatele noastre și să-l primim pe Pruncul divin în viața noastră așa cum l-au primit Maria și Iosif, să ne plecăm genunchii în fața lui, asemenea păstorilor și magilor. Dar mai ales, să nu uităm niciodată să-i oferim drept cadou recunoștința noastră pentru marele dar al mântuirii și să-i cântăm împreună cu îngerii: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește!” (Lc 2,14). Amin.