Iubiți frați și surori în Domnul,

An ne an așteptăm cu nerăbdare solemnitatea Nașterii Domnului, pentru că nicio altă sărbătoare din timpul anului, fie ea religioasă sau civilă, nu este atât de plină de diferite daruri. Mai ales copiii sunt cei care, în dimineața de Crăciun, dau fuga să vadă ce cadou găsesc sub brad. Dar nu numai ei, ci și adulții se bucură de orice cadou, pentru că am fost învățați de mici că sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea cadourilor. Și aceasta pentru că la Crăciun ne amintim de cel mai mare dar care ne-a fost făcut vreodată – venirea în lume a Mântuitorului nostru –, iar darurile pe care le schimbăm între noi sau le oferim fără a aștepta ceva în schimb nu sunt decât semnul acestui mare dar făcut omenirii de Tatăl ceresc. Dacă nu ar fi așa, atunci degeaba ne-am mai numi creștini, iar Nașterea Domnului ar deveni o simplă obișnuință în care Moș Crăciun îl substituie definitiv pe Pruncul Isus.

Da, Isus este cel mai mare dar pe care omul l-a primit vreodată, deși Tatăl ceresc știa că omul, din cauza păcatului său, nu merita un astfel de cadou. Însă bunătatea și iubirea părintească a lui Dumnezeu depășește orice răutate a omului, și tocmai de aceea el ni-l dăruiește pe Fiul său, care vine în lume nu pentru o scurtă vizită, ci pentru a se face unul ca noi, pentru a locui printre noi, pentru a rămâne cu noi zi de zi, până la sfârșitul lumii (cf. Mt 28,20). 

Atunci când primim un cadou, ne uităm imediat la el și cu cât acesta este mai valoros, cu atât înțelegem iubirea și prețuirea pe care ne-o poartă cel care ni-l oferă. Din darul pe care ni-l oferă Dumnezeu putem să înțelegem cât de mult el ne iubește: Tatăl ne oferă cel mai prețios dar pe care îl avea, pe însuși Fiul său. Și tot așa am putea să mai spunem că, din gestul cuiva de a ne dărui ceva, înțelegem cât de apropiată este acea persoana de noi. Contemplând darul nașterii lui Isus ne dăm seama că Dumnezeu nu este un cineva departe de noi. Nu! Dimpotrivă, el este atât de aproape de noi, încât trebuie doar să întindem mâna ca să-l putem simți și atinge, chiar dacă e atât de micuț și plăpând în ieslea de la Betleem.

Și dacă suntem atât de grijulii, uneori poate chiar prea îngrijorați, să le facem daruri celor dragi, suntem oare la fel de atenți să-i dăruim și ceva lui Isus? Și ce cadou am putea să-i oferim noi Pruncului de la Betleem? Primul și cel mai important cadou este acela de a ne strădui să fim creștini autentici, adevărați, nu superficiali, care nu mai văd pădurea din cauza copacilor. Atunci când privim un tablou, privirea ne este atrasă nu de ramă, fie ea și aurită, ci de pictura tabloului, pentru că nu rama, ci pictura dă valoare tabloului. Există multe rame în care este pusă sărbătoarea Nașterii Domnului: luminițe multicolore, brazi, beteală, globuri, Moși Crăciuni și Crăciunițe, matinee, focuri de artificii etc. Dar adevărata valoare a Crăciunului nu constă în toate acestea, oricât de frumoase ar fi. Pentru a nu fi creștini superficiali, ochii credinței noastre ca și cei ai trupului trebuie să se îndrepte spre Prunc, uimirea noastră trebuie să fie trezită nu de rama exterioară a sărbătorii, ci de întrebarea: „Oare chiar sunt eu, o biată făptură, vrednic de un dar atât de minunat din partea lui Dumnezeu? Oare chiar mă iubește până acolo încât «și-a pierdut capul» de dragul meu și l-a trimis în lume pe Fiul său?”

Răspunsul la aceste întrebări ale uimirii noastre nu e departe de noi; îl putem vedea, îl putem auzi, chiar ne putem hrăni cu el: este „da”-ul lui Dumnezeu pe care el îl spune omenirii, este Pruncul Isus. Dar acest răspuns ferm, plin de bunătate și de iubire, de milostivire și grijă părintească, cere și din partea noastră un răspuns. Și aici revin la tema darului. Și dacă primul dar pe care i-l putem face lui Dumnezeu este cel de a fi creștini autentici, al doilea nu poate fi decât iubirea noastră, chiar dacă uneori imperfectă, cu umbre și scăpări, dar care tinde să fie o copie a iubirii lui Dumnezeu. O iubire care să nu se limiteze strict la acest timp binecuvântat al Crăciunului, ci să continue crescând și după ce vom desface această iesle, după ce nu vom mai vedea acest Pruncușor.

Dumnezeu s-a făcut om nu doar pentru ca omul să se poată îndumnezei, ci și pentru ca omul să învețe să-l iubească pe Dumnezeu în om, în fratele său, în cei mici, în cei săraci, în cei neputincioși, în cei care suferă în trup sau în suflet, în cei lipsiți de apărare, în cei a cărora demnitate de om este călcată în picioare. Să iubim fără să ne întrebăm dacă unul sau altul merită să fie iubit sau nu, și dacă da, cât și cum și până în ce punct. Dumnezeu, când l-a trimis în lume pe Fiul său, nu și-a pus astfel de întrebări, pentru că „măsura lui Dumnezeu este iubirea fără măsură”, spunea sfântul Bernard de Clairvaux. În momentul în care ajungem să-l iubim astfel pe Dumnezeu în aproapele nostru atunci putem spune că e cu adevărat Crăciunul.

Apropiindu-ne de Isus din pâinea și vinul euharistic să ne rugăm astfel: „Doamne, tu te-ai făcut om pentru noi, devenind astfel cel mai mare cadou pe care ni l-a oferit Tatăl ceresc. Te rog, fă să fiu umbrit și eu de puterea Duhului Sfânt, ca să pot și eu, la rândul meu, să devin un cadou plăcut pentru tine, avându-te mereu în centrul vieții mele, iubindu-te așa cum mă iubești și iubindu-l pe aproapele așa cum îl iubești și tu. Amin”.