Iubiți frați și surori în Domnul, Cristos a înviat!

Acest salut, simplu la prima vedere, dar care va fi pe buzele noastre timp de cincizeci de zile, rezumă în el întreaga noastră credință creștină, învierea lui Cristos fiindu-i piatra de temelie și dovada cea mai grăitoare că credința noastră nu este zadarnică.

Învierea lui Isus este, în același timp, și cel mai puternic motiv de speranță pentru noi toți, cei care mărturisim biruința lui asupra morții și a păcatului. Și în această Vigilie, pe care sfântul Augustin o numea „mama tuturor sfintelor vigilii”, sfântul Paul, în Epistolă, ne-a vorbit despre această speranță: „Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom și trăi împreună cu el” (Rom 6,8), adică ne-a asigurat că învierea lui Isus înseamnă și învierea noastră. Iar pentru ca această speranță să devină într-o bună zi realitate, tot el ne-a dat și secretul spunându-ne să ne considerăm morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu (cf. Rom 6,11).

Dar cum putem fi morți pentru păcat și vii pentru Dumnezeu? Răspunsul ni-l oferă Evanghelia din această noapte prin cuvintele îngerului: „[Isus] merge înaintea voastră în Galileea” (Mt 28,7). De ce anume în Galileea? Pentru că acolo, în acea regiune, nu doar că și-a petrecut copilăria și adolescența, ci și pentru că de acolo, cu trei ani înainte de patima, moartea și învierea sa, după ce a fost botezat de Ioan, și-a început activitatea publică, adică a început să predice împărăția lui Dumnezeu și să-i cheme pe oameni la pocăință și la credință (cf. Mc 1,15). Așadar, după învierea sa dintre cei morți, Isus se întoarce „la început” (Gen 1,1, In 1,1).

„La început” trebuie să ne întoarcem și noi pentru a muri pentru păcat și a trăi pentru Dumnezeu. De fapt, revenim în fiecare an la acest „început” în Vigilia Pascală, pentru că acest „început” este botezul nostru în Cristos Isus, în moartea lui (cf. Rom 6,3). Altfel spus, ne întoarcem „la început” amintindu-ne de propriul nostru botez, de acele promisiuni pe care le-am făcut când am devenit copiii lui Dumnezeu. Și anume în această sfântă Noapte a Învierii ne reînnoim făgăduințele de la botez și-i promitem, iarăși și iarăși, lui Dumnezeu că ne lepădăm de Satana, și de toate faptele lui, și de toată trufia lui, „încât să nu mai fim sclavii păcatului” (Rom 6,6). Acest lucru suntem îndemnați să-l facem nu pentru că așa este tradiția sau pentru că așa prescrie Biserica, ci conștienți și cu angajamentul ferm de a ne ține aceste făgăduințe. Făcând astfel, vom da mărturie că credința pe care ne-o reînnoim la fel în Vigilia Pascală nu se reduce doar la cuvântul „Cred”, ci este o credință înrădăcinată în fapte bune, plăcute lui Dumnezeu.

Femeile, „apropiindu-se, i-au cuprins picioarele și l-au adorat [pe Isus]” (Mt 28,9), ne mai spune Matei în Evanghelia din această sfântă noapte. Gestul de adorație al femeilor sfinte ne arată că pentru ele nimeni și nimic nu era mai important decât Învățătorul pe care l-au urmat. De aceea, deși cuprinse de frică, ele sunt cuprinse de o „bucurie mare” (cf. Mt 28,8). Dacă dorim să ne ținem făgăduințele de la botez și astfel să fim morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu, ar trebui să le urmăm exemplul și să-l adorăm pe Isus nu doar în Vinerea Pătimirii sale sau în Noaptea Învierii, ci zi de zi, în preasfânta Euharistie, în Sfânta Scriptură, în rugăciune, în aproapele nostru trist, sărac și suferind.

Așa să ne ajute Domnul nostru biruitor al morții și păcatului. Amin. Cristos a înviat!