„Acesta este Fiul meu cel iubit” (Mc 9,7).

Iubiți credincioși, am auzit aceste cuvinte în Evanghelia de azi, cuvinte pe care Tatăl ceresc le rostește referindu-se la Mântuitorul nostru, la Fiul său Isus Cristos. Dar ne-am putea întreba: care este secretul sau motivul pentru care Isus este numit „Fiul meu cel iubit”? Răspunsul îl găsim cu ușurință în cuvintele pe care Mântuitorul le spune ucenicilor săi: „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34). Și dacă ar fi să citim, de la un capăt la altul Evangheliile, vom vedea că întreaga activitate a lui Isus aici pe pământ nu a fost altceva decât să facă voința Tatălui ceresc, adică aceea de a ne reîmpăca cu el. Și a făcut-o prin patima, moartea și învierea, pe care, așa cum am ascultat din însăși gura lui Isus, și le-a prevestit după glorioasa sa Schimbare la față. 

Sunt sigur că fiecare dintre noi înțelege că aceste cuvinte ale Tatălui ceresc se referă nu doar la Isus, ci și la sine. Și nu cred că ar exista vreo fericire mai mare decât aceea de a fi fii preaiubiți și fiice preaiubite ale Tatălui. Pe de o parte, trebuie să fim conștienți că, datorită jertfei pe care Isus a adus-o pe cruce și învierii sale sfinte, fiecare dintre noi am devenit copii preaiubiți ai Tatălui. Pe de altă parte, având o așa de mare demnitate, trebuie să corespundem acestei demnități printr-o viață autentic creștină. Și cum o putem face?

În primul rând să ne dăruim lui Dumnezeu, așa cum a făcut și Abel, despre care am auzit în Lectura întâi și a cărui jertfă a fost mai bună pentru că era de calitate și era oferită din toată inima. A ne dărui lui Dumnezeu înseamnă a avea credință și a înfăptui dreptatea asemenea lui Enoh, lui Noe, lui Moise, lui Ilie, adică să nu ne abatem de la căile Domnului și adevărata plăcere s-o găsim, la fel ca Petru, în fi împreună cu Isus în rugăciune, la liturghie, în Sfânta Scriptură. Ca să înțelegem dacă ne dăruim cu adevărat lui Dumnezeu, să ne întrebăm: ce loc ocupă Dumnezeu în viața mea?

În al doilea rând să ne dăruim aproapelui la fel cum a făcut Isus, slujindu-i conform capacităților și posibilităților noastre. A-l ajuta pe aproapele putem nu numai în mod material, oferindu-i o bucată de pâine, un pahar cu apă, o haină sau orice altceva de care are nevoie; îl putem ajuta și spiritual, așa cum a făcut nu odată Moise, care se ruga și implora milostivirea lui Dumnezeu pentru poporul lui Israel; sau lui Ilie, care s-a rugat pentru ploaie. Și ca să vedem dacă ne dăruim aproapelui ne putem întreba: ultima dată când i-am venit în ajutor unui nevoiaș? Când m-am rugat pentru aproapele meu, fie chiar și dușman?

Iubiți mei frați și surori în Domnul, să nu ne temem câtuși de puțin să ne dăruim lui Dumnezeu și aproapelui, întrucât de cât de mult ne dăruim depinde dacă ne ridicăm sau nu la înălțimea demnității noastre de a fi fii preaiubiți și fiice preaiubite ale Tatălui ceresc și recunoscători fiindu-i pentru această demnitate, să-i cerem harul, puterea și voința de asculta întotdeauna de Fiul său preaiubit. Amin.