Dragă Părinte Tadeusz, dragă părinte Petru, dragi surori, iubiți credincioși,

La 13 martie anul acesta, Biserica a marcat cea de-a zecea aniversare de la alegerea Papei Francisc ca urmaș al sfântului Petru, fiind primul pontif din Societatea lui Isus sau Ordinul Iezuiților, cum mai este numită, înființată de sfântul Ignațiu de Loyola. Încă de la început, ordinul și-a ales drept deviză expresia „Ad Maiorem Dei Gloriam – Spre mai mare gloria lui Dumnezeu”, voind prin aceasta să arate că toate eforturile fraților iezuiți trebuie să aibă drept scop preamărirea lui Dumnezeu.

Ascultând Evanghelia de azi, am putea rămâne oarecum nemulțumiți de Isus, de încetineala cu care răspunde la apelul Martei și Mariei, de indiferența de care dă dovadă la aflarea veștii că bunul său prieten Lazăr este bolnav. Ne spune Ioan că Isus, „când a auzit că [Lazăr] este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care era” (In 11,6), iar când a ajuns în Betania, acolo unde locuiau cei trei frați, „a aflat că [Lazăr] era deja de patru zile în mormânt” (In 11,17). Așadar, a venit prea târziu...

Dar oare chiar soarta lui Lazăr îi devenise indiferentă lui Isus? Oare rugămintea surorilor Maria și Marta nu a putut trezi milă în inima lui Isus? Evident că nu este așa pentru că noi știm „că la Domnul este îndurare și belşug de mântuire!” (Ps 129,7) Iar faptul că Isus îl iubea pe Lazăr o arată și prin aceea că, ajungând în fața mormântului prietenului său, el „a lăcrimat” (In 11,35). Și totuși de ce a acționat astfel Isus? Isus acționează astfel, deoarece o face „spre mai mare gloria lui Dumnezeu”. Le-o spune el însuși clar ucenicilor săi la aflarea veștii despre boala lui Lazăr: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu” (In 11,4). 

Ne amintim și că duminica trecută, atunci când a fost întrebat din cauza cui omul s-a născut orb, Isus a răspuns că „este astfel ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (In 9,3). Și prin moartea lui Lazăr Isus a voit să arate lucrările lui Dumnezeu. De aceea îi și spune Martei: „Fratele tău va învia” (In 11,23). Și-și ține promisiunea, pentru că, așa cum ne-a asigurat profetul Ezechiel în Lectura întâi, Domnul când spune, face (cf. Ez 37,14), și Evanghelia demonstrează acest lucru, căci, aparenta tragedie, se sfârșește, așa cum ne place tuturor, cu happy end, cu strigătul lui Isus: „Lazăr, vino afară!” (In 11,43).

Iubiți frați și surori în Domnul, 

În predica de pe munte, Isus ne spune: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Asta înseamnă că deviza iezuiților – „Spre mai mare gloria lui Dumnezeu” – ar trebui să devină și scopul vieții noastre pământești, pentru ca, la fel ca Lazăr, dar mai ales ca și Cristos, să ajungem și noi la învierea trupului (cf. Rom 8,11). Ca să avem reușită în atingerea acestui scop, să luăm aminte la cuvintele sfântului Paul din Lectura a doua de azi, prin care suntem îndemnați să nu mai trăim după trup, ci după Duhul Sfânt, adică să renunțăm la păcat, la rău, la diavol, să luptăm cu ispitele lui și să trăim mereu în harul lui Dumnezeu.

Și dacă totuși slabi fiind ajungem să păcătuim din nou, ce-i de făcut? În primul rând, să nu rămânem în starea de păcat, ci imediat să-i spunem și noi lui Isus: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne” (Ps 129,1), bine știind că „la Domnul este iertare” (cf. Ps 129,4), că el poate să deschidă mormintele noastre în care ne-a îngropat păcatul (cf. Ez 37,12) și, la fel ca și pe Lazăr, să ne readucă la viața harului. Isus ne spune și nouă: „Ieși afară!”, pentru că nu vrea să ne lase pradă morții.

De aceea, să ascultăm mereu această chemare a lui Isus de a ieși de sub tirania păcatului și, la fel ca dânsul, să ne ținem promisiunile făcute lui Dumnezeu la botez și reînnoite an de an în noaptea Învierii. Dar mai ales, să-i cerem ajutorul ca, eliberați de robia diavolului, să ducem o viață „spre mai mare gloria lui Dumnezeu”. Amin.