Iubiți credincioși,

Ne aflăm în duminica numită și „Duminica lui Zaheu” și ascultând lecturile de azi mi-a venit în minte imaginea unei mame înconjurată de copiii ei, care se joacă unii cu alții și se întrețin plini de bucurie, având-o prezentă pe mama lor, fiecare dintre ei știindu-se și simțindu-se iubit în egală măsură, indiferent că este băiat sau fată, mic sau mare, cuminte și liniștit sau mai gălăgios. Este o imagine care ne poate ajuta să întrezărim adevăratul chip al lui Dumnezeu care îi iubește pe toți și pe toate care sunt și nu disprețuiește nimic din ceea ce a făcut, așa cum am auzit în Lectura întâi de azi, din prima cartea Înțelepciunii (cf. Înț 11,24); un Dumnezeu care dorește și chiar este gata să intre în inima, în viața celui mai păcătos dintre oameni, așa cum a făcut și Isus cu Zaheu, în casa căruia a fost găzduit (cf. Lc 19,6); un Dumnezeu care într-atât de mult ține la noi încât ne face vrednici de chemarea lui, adică ne vrea să fim cu el în viața veșnică, așa cum ne-a spus-o sfântul Paul în Lectura a doua (cf. 2Tes 2,11); un Dumnezeu „îndurător și plin de dragoste, bun față de toți”, așa cum ne-a spus-o și David în Psalmul pe care l-am cântat împreună (cf. Ps 144,8.9). De aceea, pe drept cuvânt, Sfânta Scriptură este numită și cartea iubirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu iubește necondiționat și despre cât de mult iubește Dumnezeu ne-o spune Isus însuși: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut” (In 3,16). Chiar dacă universul este „ca un fir de praf pe balanță și ca o picătură de rouă care cade dimineața pe pământ” (Înț 11,22), el este prețios în ochii lui Dumnezeu. Chiar dacă Zaheu era mic de statură, chiar dacă era vameș și păcătos, Isus nu-l trece cu vederea, pentru că și Zaheu „este fiul lui Abraham” (Lc 19,9).

Și chiar dacă Dumnezeu iubește necondiționat, totuși așteaptă din partea omului un răspuns. Care poate fi acest răspuns dacă nu iubirea omului față de Dumnezeu, iar cuvântul divin proclamat azi ne ajută, prin trei acțiuni, să înțelegem în ce constă acest răspuns de iubire.

În primul rând este vorba de căutarea întâlnirii cu Dumnezeu. Și aici avem exemplul lui Zaheu, care auzise multe despre Isus și despre minunile lui, dar nu-l văzuse niciodată. Ros de curiozitate, îl caută și, în pofida staturii lui mici, face tot ce îi stă puteri să-l vadă, să-l întâlnească, urcându-se în sicomor și așteptând ca Isus să treacă pe acolo. Iar Isus știe să-i răsplătească efortul și să-i împlinească dorința, căci Dumnezeu nu se ascunde niciodată de omul care îl caută. „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Lc 19,5), îi spune Isus lui Zaheu, dându-i de înțeles, prin acest cuvinte, că omului care vrea să-l întâlnească, Dumnezeu îi oferă mult mai mult decât același om speră sau dorește.

Dar întâlnirea omului cu Dumnezeu trebuie să-l îndrepte pe om spre a doua acțiune, și anume: convertirea. Ne-a spus-o și înțeleptul Solomon în Lectura I: Dumnezeu trece cu vederea păcatele oamenilor, dar îi cheamă spre convertire (cf. Înț 11,23). Așa a procedat Isus cu Zaheu: el nu a ținut cont de gura oamenilor care murmurau că a intrat în casa unui om păcătos (cf. Lc 19,7), iar acesta, impresionat de privirea prietenoasă a lui Isus, s-a convertit, devenind, dintr-un om egoist, meschin, hrăpăreț și zgârcit, un om milostiv, generos, drept și bun. De ce este nevoie de convertire, ne-am putea întreba? Pentru că mântuirea vine prin convertire, așa cum ne asigură Isus însuși: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă” (Lc 19,9).

În sfârșit, a treia acțiune prin care răspundem iubirii lui Dumnezeu față de noi este iubirea față de aproapele. Și aici tot Zaheu ne este exemplu, căci, după ce l-a găsit pe Dumnezeu și l-a întâlnit, după ce s-a convertit, el declară că jumătate din ceea ce are o dă săracilor (cf. Lc 19,8). Dar mai mult decât Zaheu, Dumnezeu este cel care ne este model de iubire milostivă, descrisă atât de bine Lectura întâi și Psalmul responsorial: „Dumnezeu își arată dragostea față de orice făptură” (Ps 144,9). Model de iubire milostivă ne este Isus, care „a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut” (Lc 19,10), iar rămânerea lui în casa lui Zaheu demonstrează acest lucru. Iubirea față de aproapele este dovada că-l iubim pe Dumnezeu, așa cum spune și sfântul apostol Ioan: „Cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20).

Iubiți credincioși, prin lecturile de astăzi, Isus ne unvită să mergem în căutarea lui, în cuvântul lui Dumnezeu, să-l găsim în sfânta Euharistie, în frații și surorile noastre, mai ales în cei săraci, uitați de lume, ba chiar disprețuiți. După ce l-am găsit și întâlnit, după ce l-am primit în inima noastră, ne îndeamnă să ne coborâm din copacul păcatelor și al nedreptăților noastre, adică să ne convertim la o viață de adevărați ucenici ai săi, la credința curată pe care am primit-o la Botez, iar această credință să o trăim iubind: iubindu-l pe Dumnezeu în aproapele nostru. Să ne rugăm, așadar, acum, după ce am ascultat cuvântul lui Dumnezeu și înainte de a ne apropia de sfânta Împărtășanie, folosindu-ne de cuvintele sfântului Paul: „Dumnezeule bun, îndurător, răbdător și iubitor de oameni, împlinește în noi cu putere orice dorință de bunătate și orice lucrare a credinței” (cf. 2Tes 1,11). Amin.