Dragă Părinte paroh Piotr, dragă Părinte Zdzisław, iubiți credincioși,

Am intrat deja în primăvara calendaristică și peste puțin timp vor înflori narcisele. Numele acestei flori, cu capul mereu plecat, vine de la un personaj din mitologia greacă, Narcis, care, privindu-se în apa unui pârâiaș, s-a îndrăgostit de propriul său chip. Atunci când o fată frumoasă i-a oferit iubirea, el a refuzat-o, motiv pentru care a fost transformat în floare. De la Narcis vine nu doar denumirea florii, ci și cuvântul „narcisism”, adică dragostea exagerată față de sine sau mândrie.

Am amintit despre acest personaj mitic, Narcis, narcisism și mândrie, pentru că, în orbirea lor, unii dintre cei cu care ne-am întâlnit în Evangheliei de azi erau bolnavi de narcisism. Bolnavi erau iudeii, despre care am auzit că „nu aveau legături cu samaritenii” (In 4,9). La fel de narcisiști erau și samaritenii. Și asta de secole bune, pentru că iudeii se considerau pe sine mai presus și decât samaritenii, și decât celelalte popoare și se complăceau în sine, spunând că nimeni nu este mai bun, mai credincios, mai evlavios decât dânșii. La fel făceau și samaritenii, care se considerau adevărații adoratori ai lui Dumnezeu, pe când iudeii l-au trădat, iar celelalte neamuri nici nu l-au cunoscut. Atât pentru unii, cât și pentru alții, singurul chip care le aducea plăcere privindu-l era propriul lor chip.

Dar iată că Isus se oprește la fântâna lui Iacob din Samaria și se întâlnește cu o femeie samariteană. Dacă ar fi urmat mentalitatea narcisistă a iudeilor, de cum ar fi văzut-o, ar fi trebuit să o ia la fugă, nu să vorbească cu ea și să-i ceară de băut. Nici femeia nu ar fi trebuit să procedeze altfel, atât de mare era dușmănia dintre cele două popoare, atât de mare iubirea de sine care-i caracteriza.

Dar Isus nu procedează după cum gândeau iudeii sau samaritenii. Pentru că Isus nu este Narcis, ci este Om și Dumnezeu și, ca atare, îi iubește pe toți deopotrivă. El nu se complace în sine. Și l-am auzit duminica trecută pe Tatăl ceresc care spunea că-și găsește plăcerea în Fiul său (cf. Mt 17,5), iar prin el, și în fiecare dintre noi, și de aceea el vrea să-l conducă pe fiecare om la mântuire, indiferent dacă este iudeu, samaritean sau păgân, dacă este bărbat sau femeie, dacă este păcătos sau se consideră evlavios, dacă este învățat sau mai ignorant. Pentru Isus este important nu chipul său, ci chipul omului pe care-l vede și cu care se întâlnește, pentru că-l iubește.

În Apocalips, Isus spune: „Iată, eu stau la ușă și bat!” (Ap 3,20); el bate la ușa inimii noastre pentru că dorește să ne ofere apa vie, așa cum a voit să i-o dea și samaritenei. Numai că și azi există destui Narciși care se iubesc numai pe sine și refuză iubirea, refuză apa vie pe care le-o oferă Isus. Mai mult, în fața atâtor dovezi de iubire ale Mântuitorului – iar calea crucii pe care o parcurgem în Postul Mare este o astfel de dovadă –, unii oameni se comportă ca dușmani ai lui Dumnezeu și-l urăsc așa cum iudeii îi urau pe samariteni, iar cine-l urăște pe Dumnezeu nu poate decât să-i urască pe oameni. Iar din această ură se nasc atâtea rele pe care omul și le provoacă lui și celor din jur.

Iubiți mei frați și surori în Domnul,

Chiar dacă cineva, din slăbiciune ajunge să refuze iubirea lui Dumnezeu, să nu uite că Domnul nu vrea moartea păcătosului, el nu recurge imediat la pedeapsa capitală, nu face la fel ca un judecător în tribunal, care în fața nelegiuirii abia așteaptă să lovească cu ciocanul și să spună: „Condamnat”. Dumnezeu este acel tată iubitor despre care am auzit în Evanghelia de ieri, acel tată care-și așteaptă copilul să se întoarcă de pe calea lui cea rea și să-i accepte iubirea. De fapt, noi înșine ne condamnăm la moarte dacă refuzăm această iubire, această apă vie, dacă alegem să ne iubim pe noi mai mult decât pe Dumnezeu (sau chiar să nu-l iubim deloc), dacă lăsăm ca narcisismul și mândria să ne îndepărteze de el și de oameni.

Să-i mulțumim lui Cristos care, așa cum ne-a amintit astăzi sfântul Paul în Lectura a doua, „a murit pentru noi” (Rom 5,8) și să-l rugăm să reverse, în inimile noastre, prin Duhul său Sfânt, iubirea lui Dumnezeu, pentru ca, îndepărtând de la noi orice urmă de narcisism și mândrie, să primim apa vie și să ajungem la viața veșnică. Amin.