Dragă Părinte paroh Piotr, dragă Părinte Zdzisław, iubiți credincioși,

Sfântul Anton de Padova spunea că, dacă ar fi să se piardă întreaga Scriptură și să se păstreze doar parabola pe care am auzit-o în Evanghelie, numită de unii „parabola fiului risipitor, de alții „parabola tatălui îndurător”, ne-ar fi suficient ca să-l cunoaștem pe Dumnezeu. Într-adevăr, nicio altă parabolă nu ne arată mai bine cât de mare este milostivirea lui față de noi, copiii săi risipitori, și nicio altă parabolă nu ne ajută atât de bine să înțelegem de ce sfântul Paul îl numește pe Dumnezeu „bogat în îndurare” (cf. Ef 2,4).

Multe sunt învățăturile pe care ni le transmite această parabolă, însă astăzi vreau să atrag atenție asupra a două aspecte. Primul este situația fiului risipitor departe de casa părintească ducând o viață de lux, de distracții și plăceri, cu mulți bani, dar care nu sunt ai săi, pentru că nu el i-a câștigat, ci erau partea ce i-ar fi revenit ca moștenire de la tatăl său după moartea acestuia, și pe care el o primește înainte de vreme. Dar la un moment dat, toate acestea se termină și încep lipsurile, vine foamea. Paradoxul este acela că acest fiu nu-și amintește de tatăl său cât timp o duce bine, ci doar în clipa când greutățile se abat asupra lui. Abia atunci își spune: „Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu” (Lc 15,18). Foamea, dificultățile, răul îl fac să-și aducă aminte că are un tată. Și nu o face de dragul unui tată care-l așteaptă, ci din pur egoism, pentru a avea, asemenea zilierilor, pâine din belșug.

Al doilea aspect este cel al banchetului pe care-l dă tatăl atunci când își regăsește fiul. În pofida cererii sale de a fi primit ca un simplu zilier, fiul risipitor este pus în fața unui tată extrem de iubitor și care este dispus să continue „risipa” pentru a-și manifesta iubirea față de acest fiu al său pe care l-a regăsit: „risipă” de haine, „risipă” de bijuterii, „risipă” de hrană, și apoi primirea în casa sa. Nu vedem în atitudinea tatălui nicio urmă de egoism. Deși o ducea bine, gândul lui era tot la fiul său plecat. Deși se bucură de întoarcerea fiului, vrea ca această bucurie să o împărtășească cu cei ai casei. Nu în zadar, parabola fiului risipitor mai este numită și „parabola tatălui risipitor în iubire”.

Iubiții mei frați și surori în Cristos,

De multe ori în viață, și noi creștinii, ne asemănăm cu fiul risipitor. După ce am primit belșugul de bogăție prin sfântul Botez, lăsându-ne ispitiți de cel rău ne îndepărtăm de casa Tatălui – care este Biserica – și ne căutăm bucuriile în altă parte, „într-o țară îndepărtată”, cum spune textul evanghelic, (Lc 15,13), pentru a sublinia acel spațiu unde suntem departe de Dumnezeu. Acolo, din cauza păcatelor, risipim întreaga bogăție de haruri pe care am primit-o, devenind sclavii diavolului. Acolo se abat peste noi nenorocirile, nu pentru că Dumnezeu ne pedepsește, ci pentru că, refuzându-l, el nu ne mai apără de rele. Și, ca și în cazul fiului risipitor, abia când dăm de greu, ne amintim de Tatăl ceresc. Și, egoiști fiind, vrem să ne întoarcem la el doar pentru a trăi din nou mai bine. Dumnezeu nu agreează egoismul, dar fie și din egoism, tot e mai bine să ne întoarcem în casa lui decât să continuăm cu viața în păcat. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi sunt cuvintele: „Tată, am păcătuit înaintea ta” (cf. Lc 15,18). Iar păcatul recunoscut este pe jumătate iertat.

Ne este rușine să ne întoarcem în casa Tatălui? Ar trebui! Dar de ce oare nu ne este rușine atunci când păcătuim? Ne este frică să ne întoarcem la el? Nu ar trebui, pentru că Dumnezeu este „bogat în îndurare”, este „risipitor în îndurare” și, așa cum spune profetul Miheia, el „nu-și ține pe veci mânia, pentru că iubește îndurarea” (Mih 7,18). În sacramentul Spovezii el ne îmbrățișează și ne sărută, el ne îmbracă din nou cu harul său, pentru ca după asta, să ne invite la ospățul euharistic, la care ne hrănește nu cu orice fel de pâine, ci cu trupul Fiului său jertfit pe lemnul crucii pentru mântuirea noastră.

Așadar, să ne rugăm Tatălui nostru ceresc spunându-i: „Tată, m-am îndepărtat de tine prin păcatele pe care le-am săvârșit. Acum vin la tine și-ți iertare că am risipit pe nimic harul tău. Te rog, primește-mă înapoi în rândul copiilor tăi, ca să ajung cu bucurie la slava Învierii”. Amin.