Iubiți credincioși,
La sfârșitul fiecărei liturghii auzim din gura preotului cuvintele: „Liturghia s-a sfârșit, mergeți în pace”, îndemn care în originalul latin sună: „Ite, missa est – Mergeți, sunteți trimiși”. Straniu îndemn, însă în aceste cuvinte se concentrează întreaga esență a Bisericii: Biserica este misionară și cere credincioșilor să meargă în orice colț al lumii pentru a duce vestea cea bună și a le spune tuturor că „Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos” (cf. Ef 1,3).
A fi misionari... Poate că mai sunt unii care cred că această îndatorire se referă la papa, la episcopi, preoți, călugări, călugărițe, dar nu este așa. Este greșit să gândim astfel, și ca dovadă să ne amintim ce-i răspunde, în Lectura întâi, profetul Amos preotului Amasia: „Eu nu sunt profet și nici fiu de profet. Eu sunt crescător de animale și culegător de sicomori” (Am 7,14). Și totuși, pe el, care nu avea treabă cu preoția, Dumnezeu îl alege și-i spune: „Mergi și profețește poporului meu!” (Am 7,15). La fel s-a întâmplat și cu apostolii: niciunul dintre ei nu era dintre slujitorii templului: patru erau pescari, unul era vameș, unul provocator de răscoale etc. Și totuși, Isus îi trimite, pentru că vestirea evangheliei nu este obligația unui grup de persoane, ci o datorie a oricărui creștin. De aceea, nu este drept în fața lui Dumnezeu, ba chiar este un mare păcat, să spunem: „Eu nu sunt preot, așa că nu este de datoria mea să vestesc evanghelia”.
Mai mulți ani în urmă a avut loc un seminar internațional al tinerilor catolici la care s-a discutat și subiectul predicării evangheliei. Unii tineri spuneau că este nevoie de mai mulți preoți misionari, alții despre folosirea intensă a tuturor mijloacelor de comunicare socială. Însă o tânără din Africa a spus atât: „În satele pe care noi vrem să le câștigăm pentru evanghelie nu este nevoie de toate aceste lucruri. Trebuie doar să trimitem acolo o familie credincioasă pentru ca locuitorii din sat să vadă ce este viața creștină”, pentru că faptele vorbesc mai bine decât cuvintele. Secretul răspândirii rapide a creștinismului se află în afirmația scriitorului antic Tertulian, care pune pe buzele păgânilor această afirmație despre creștini: „Priviți-i cât de mult se iubesc!” Este vorba de iubirea prin fapte.
Dar pe lângă iubire, pentru a fi misionari este nevoie de chemare și trimitere. La fel ca Amos, la fel ca apostolii, și noi suntem chemați „să fim spre lauda gloriei” lui Dumnezeu (cf. Ef 1,11-12), adică să fim profeți, să fim evanghelizatori. Ne plângem că lumea își pierde credința, că se îndepărtează de Dumnezeu și de Biserică. Da, adevărat, dar să ne plângem nu ajută la nimic. De aceea și mai insistent azi Isus ne trimite să-i ajutăm pe oameni să o regăsească, să afle din nou calea spre Dumnezeu și spre Biserică. Dar pentru asta, ei trebuie să vadă ce înseamnă viața creștină, și să o vadă în noi și prin noi. Și astfel de oameni trăiesc chiar lângă noi, nu doar peste mări și țări.
Și mai sunt câteva condiții pe care trebuie să le îndeplinim ca misionari și despre ele ne-a vorbit Isus. Prima este să avem toiag. Pentru drumurile din Palestina, deseori deluroase, un toiag era foarte necesar pentru sprijin. Astăzi toiagul unui misionar este cuvântul lui Dumnezeu și sfintele sacramente. A doua condiție este să purtăm încălțăminte. În Palestina, dacă oamenii nu purtau încălțări riscau să fie mușcați de șarpe sau înțepați de scorpioni. Încălțămintea pe care trebuie să o purtăm și care ne apără de mușcăturile diavolului este rugăciunea, cea care ne întărește și ne ajută să depășim orice greutăți. O altă condiție este să nu avem decât o tunică, adică să rămânem îmbrăcați în harul lui Dumnezeu, îndepărtând de la noi haina păcatului cu care vrea să ne îmbrace diavolul. În sfârșit, a patra condiție este încrederea în Providența divină care se îngrijește de toate nevoile noastre, materiale și spirituale. De aceea, Isus le cere discipolilor lui să nu ia cu ei nici pâine, nici bani.
Iubiți credincioși, prin viața sa, patronul comunității dumneavoastră – sfântul Alois Scrosoppi – a fost un mare misionar, care l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu tocmai datorită iubirii pe care o emana prin cuvintele și faptele sale, sprijinit întotdeauna pe cuvântul lui Dumnezeu și pe Euharistie, purtând în inimă dragostea pentru rugăciune, îmbrăcat mereu cu tunica harului divin și, mai ales, încrezător în ajutorul Providenței. Să luăm exemplu de la el și să-l rugăm pe Isus să ne dea inimă de misionar, pentru ca oamenii timpului nostru să fie tot mai aproape de Dumnezeu. Amin.
