Dragă familie îndurerată, dragă părinte Stanislav, dragi confrați întru preoție, dragi frați și surori în Domnul,

Ne-am adunat în jurul altarului pentru a ne lua rămas bun de la fratele nostru răposat Alexandru, care a fost chemat să se întoarcă în casa Tatălui ceresc. Plecarea lui dintre noi vă face să simțiți golul pe care îl lasă, o durere și o părere de rău, având în vedere cât de mult a însemnat el pentru voi, familia sa. 

Prezența noastră la această sfântă Liturghie ne readuce în minte realitatea morții, inevitabilă, dureroasă, uneori revoltătoare, poate chiar de neînțeles. Isus însuși, în fața realității morții s-a tulburat, la fel cum ne tulburăm și noi. Singura consolare în fața morții este credința noastră, cea care ne spune: „Cristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând”. Mai mult, așa cum ne-a spus Evanghelia, mergând înaintea noastră în ceruri, el ne-a pregătit un loc, iar moartea noastră nu este altceva decât plecarea noastră ca să ne „ocupăm” acel loc pregătit nouă de Isus. De aceea, în fața morții Isus ne îndeamnă azi: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în mine!” (In 14,1).

Avem locul, nouă ne rămâne să ne zidim propriul nostru lăcaș în ceruri, piatră cu piatră. Și o facem aici, pe pământ. L-am auzit în Lectura întâi pe profetul Isaia spunând că „Domnul Sabaot va face... un ospăț cu mâncăruri grase și cu băuturi alese” (Is 25,6). Participând la acest ospăț – care este sfânta Liturghie – ne zidim noi lăcașul în ceruri, căci în loc de pietre folosim ostiile cu care ne împărtășim. Nu în zadar spune Isus că „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică” (In 6,54).

Dar pe lângă necesitatea de a ne hrăni cu trupul lui Cristos, pentru a ne face vrednici de locul pregătit nouă de Isus mai există și condiția de a nu uita nicicând că suntem oameni. În unul dintre psalmi, regele David se întreabă: „Ce este omul?” Este o întrebare care ne frământă mai ales atunci când ne despărțim de un om drag, soț, tată, bunic, prieten, cunoscut...

Omul este un dar pe care Dumnezeu îl face lumii, îl face oamenilor pe care îi avem în jurul nostru, un dar pentru fiecare. Asta ne face să ne întrebăm: cum mă comport sau cum m-am comportat eu cu acest dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu? Comportamentul cel mai adecvat cu un asemenea dar trebuie să fie pătruns în primul rând de iubire, de bunătate, de atenție, de grijă, de ajutor. De ce? Pentru că va veni o clipă când acest dar ne va fi luat și atunci pot apărea sentimente de părere de rău că nu ne-am comportat față de acel om așa cum ar fi trebuit să ne comportăm... Însă deja e târziu de schimbat ceva.

„Domnul este păstorul meu” (Ps 23,1), am repetat la Psalmul responsorial. Sfântul Grigore cel Mare comentând acest psalm spunea că și omul, la rândul lui, este păstorul aproapelui său. Așadar, omul nu este numai un dar al lui Dumnezeu, ci și un păstor al aproapelui său, un păstor după modelul Domnului: îi oferă cele necesare pentru viața sufletului și a trupului, îngrijindu-se să nu ducă lipsă de nimic, apărându-l, ferindu-l de pericole. Și cu siguranță un astfel de dar și un astfel de păstor a fost și răposatul Alexandru, dovadă fiind cei trei fii, dintre care unul a ajuns chiar păstor de suflete.

Iubiți frați și surori în Domnul, despărțindu-ne de fratele nostru răposat Alexandru, plângem, și este firesc. Chiar și Isus a plâns când a murit prietenul său Lazăr. Dar să ne amintim ceea ce ne-a spus Ioan în Lectura a doua de azi: „Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21,4). Dumnezeu ne șterge lacrimile folosind speranța că moartea nu este o despărțire veșnică de cei dragi, ci una temporară, căci avem sădită în noi credința că ne vom revedea cu cei răposați în acea împărăție în care Isus ne-a pregătit un loc, în acea împărăție în care noi ne zidim lăcașul nostru de veci prin sfânta Împărtășanie, în acea împărăție pe care o dobândim iubindu-l pe aproapele ca pe un mare dar al lui Dumnezeu și fiind pentru fiecare om ca un păstor bun și milostiv. Amin.