Iubiți credincioși,

Cuvântul lui Dumnezeu proclamat în această seară ne îndeamnă la o viață creștină autentică, trăită în conformitate cu voința lui Dumnezeu. Scopul acestei vieți este ceea ce ne-a spus sfântul Paul în Lectura a doua: „Coroana dreptății pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, judecătorul cel drept” (2Tim 4,8). Tot Apostolul neamurilor ne spune și ce presupune această viață creștină autentică ce ne poate obține coroana dreptății: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credința” (2Tim 4,7).

Într-adevăr, viața noastră pământească este o luptă pe care trebuie să o ducem împotriva păcatului, a răutății, a egoismului, a mândriei și orgoliului, într-un cuvânt, împotriva Celui Rău; este o alergare la capătul căreia nu primim un premiu oarecare, ci cea mai mare recompensă: viața veșnică alături de Cristos în împărăția cerească; este efortul constant pe care suntem chemați să-l depunem pentru a ne păstra credința, acest dar minunat pe care l-am primit la Botez.

Evident, poate să apară întrebarea: dar ce trebuie să facem pentru ca și nouă să ne fie rezervată coroana dreptății, ca să învingem și noi în lupta cea bună, ca să ajungem la capătul alergării, ca să ne păstrăm credința? Lecturile pe care le-am ascultat ne oferă răspunsuri la aceste întrebări, oferindu-ne călăuze de nădejde în drumul nostru de credință.

Prima călăuză este rugăciunea. Aș spune că este principala armă pe care o are la dispoziție creștinul pentru a duce la bun sfârșit lupta cea bună. Dovada acestei afirmații o găsim în viața lui Isus, care, retras în pustiu, se roagă, iar atunci când vine diavolul să-l ispitească, el îl învinge și Cel Rău pleacă de la el, se îndepărtează, pentru că înțelege că nu are nicio putere împotriva lui Isus. Și noi putem să fim biruitori în toate ispitele cu care ne încearcă diavolul dacă alergăm la ajutorul lui Dumnezeu și îl cerem în rugăciune.

Dar și aici trebuie să fim atenți cum ne rugăm, pentru că și fariseul și vameșul s-au urcat la templu ca să se roage (cf. Lc 18,10), dar numai vameșul a coborât la casa lui îndreptățit (cf. Lc 18,14). De ce? Pentru că el s-a rugat cu smerenie și încredere, pentru că s-a recunoscut păcătos și nevoiaș în a primi iertarea lui Dumnezeu. Pe lângă asta, nu putem veni în fața lui Dumnezeu și doar să cerem, să cerem, să cerem... Nu trebuie să uităm că mai trebuie să-i mai și mulțumim pentru toate binefacerile pe care ni le oferă (ceea ce nu a făcut fariseul). De aceea, și în Psalmul responsorial am cântat: „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp” (Ps 33,2), adică îi voi mulțumi Domnului pentru tot ce a făcut, ce face și ce va face pentru mine.

A doua călăuză sunt faptele bune și despre asta ne-a vorbit Lectura întâi când ne-a spus să nu trecem cu vederea strigătul celui orfan și nici pe văduvă, dacă-și revarsă cuvintele!” (cf. Sir 35,17) Prin orfan și văduvă Sfânta Scriptură îi are în vedere pe toți cei săraci, marginalizați, oropsiți, uitați, nevoiași, pe toți cei care depind de ajutorul celor din jur. Și nu odată Dumnezeu ne îndeamnă să nu ne închidem inimile și mâna în fața celor bat la ușa inimii noastre pentru a găsi o bucată de pâine, un pahar cu apă, o haină sau ceva de încălțat, o vorbă bună sau un zâmbet. Iar omul care este milostiv față de aproapele său va avea și el parte de milostivire (cf. Mt 5,7), iar faptele bune nu-i vor rămâne nerăsplătite, ci-i vor asigura un loc la dreapta lui Isus (cf. Mt 25,34-40).

Dar și aici trebuie să fim atenți să nu cădem în păcatul mândriei, adică să ne trâmbițăm faptele bune în fața lui Dumnezeu și oamenilor ca să fim lăudați, așa cum a făcut fariseul, care se mândrește că el plătește zeciuiala (cf. Mt 18,12), din care Templul din Ierusalim îi ajuta pe săraci. Nu! Ci, așa cum spune Isus, „Tu, însă, când dai de pomană, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt 6,3), pentru că numai astfel ne primim „cununa dreptății”.

A treia călăuză ne-o indică acel fariseu din parabola de azi: postul. Suntem obișnuiți cu postul numai în cele patruzeci de zile dinaintea Paștelui, în Postul Mare. Fariseul se laudă că el postește de două ori pe săptămână (cf. Mt 18,12). Și astăzi există credincioși care postesc – uneori chiar numai cu pâine și apă – miercurea și vinerea. Dar postul la care ne îndeamnă Isus nu este numai abstinența de la carne sau de la oricare alt fel de hrană; postul înseamnă renunțarea la ceea ce știm și înțelegem că ne îndepărtează de Dumnezeu. Fiecare își poate face examenul de conștiință și se poate întreba: ce mă îndepărtează de Dumnezeu; ce mă împiedică să mă rog mai des; ce mă face să nu merg duminica la biserică; ce mă împiedică să dau o mână de ajutor celui care are nevoie; ce mă oprește să deschid Sfânta Scriptură pentru a mă hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu ș.a.m.d. Dacă televizorul mă împiedică să mă rog, atunci trebuie să fac post de la televizor; dacă duminica nu merg la biserică pentru că trebuie să merg la piață, atunci trebuie să renunț la a face cumpărături în această zi; dacă internetul mă împiedică să citesc Biblia, înseamnă că trebuie să reduc timpul pe care-l dedic telefonului sau computerului. Și lista ar fi lungă.

Iubiți credincioși, s-ar părea că, prin aceste trei călăuze, ne aflăm în Postul Mare, atunci când des ni se vorbește despre rugăciune, post și pomană. Nu, nu suntem în Postul Mare, dar viața creștină cu adevărat suntem chemați să o trăim nu numai în Postul Mare, și în fiecare zi a anului, în orice clipă a vieții noastre. Să nu fim surzi la această chemare și, prin mijlocirea sfintei Fecioare Maria și a sfinților arhangheli, să-i cerem lui Dumnezeu puterea Duhului Sfânt de a urma aceste trei călăuze, pentru ca să fim biruitori în lupta cea bună, să ne ducem la bun sfârșit alergarea spre împărăția cerească și să ne păstrăm credința. Amin.