Iubiți credincioși,

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică ne invită la rugăciune, dar nu orice fel de rugăciune, ci una care vine dintr-o inimă smerită, dintr-o inimă sinceră, dintr-o inimă căită care-l recunoaște pe Dumnezeu singurul judecător și adevăratul medic care poate să vindece rănile pe care păcatul, mai ales cel al mândriei, poate să ni le provoace. În același timp, același cuvânt divin ne îndeamnă să transformăm cuvintele rugăciunii în fapte de milostenie, pentru că „Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi și noi toți am primit din plinătatea lui har după har” (cf. In 1,14.16), așa cum ne învață sfântul apostol Ioan.

Am ascultat în Evanghelie parabola fariseului și a vameșului care urcă la templu să se roage, fapt care arată cât de importantă este rugăciunea în viața fiecărui om. Și găsim nu puține pasaje în Sfânta Scriptură în care se vorbește despre rugăciune. Este suficient să ne aducem aminte Evanghelia de duminica trecută în care Isus ne-a învățat că trebuie să ne rugăm cu insistență. Dar pe lângă rugăciunea insistentă, Isus vrea să ne învețe azi cum trebuie să ne rugăm și cum nu trebuie să ne rugăm, dar și ce fel de rugăciuni să-i înălțăm lui Dumnezeu.

Doi oameni în rugăciune, așa cum se întâmplă deseori și în comunitățile noastre. Doar că între cei doi există o mare diferență în modul de a se ruga: fariseul se laudă și-și enumeră în fața lui Dumnezeu meritele (de parcă Dumnezeu nu i le-ar cunoaște). În el felul lui de a se ruga vedem mândria, aroganța, atitudinea de superioritate. Dacă este bine că se roagă, răul este felul în care o face, pentru că nu știe sau nu vrea să se recunoască în fața lui Dumnezeu mic, umil. Dar greșeala cea mai mare pe care o face este faptul că, în loc să-i aducă laudă lui Dumnezeu pentru ceea ce a reușit să facă bine, își aduce sieși osanale, iar prin aceasta se pune pe sine mai presus de Dumnezeu, exact ceea ce a făcut și Adam cu Eva atunci când au ascultat de îndemnul șarpelui.

Dar îl avem și pe vameș, iar Isus nu în zadar îl alege pe el pentru a ne oferi modelul de a ne ruga, pentru că vameșii în timpul lui Isus erau oameni disprețuiți, marginalizați, arătați cu degetul, evitați. Nu la fel procedează Mântuitorul, pentru că, așa cum am auzit în Lectura întâi, „la Domnul nu este părtinire” (cf. Sir 35,15). Atitudinea vameșului în rugăciune este corectă pentru că el se recunoaște în fața lui Dumnezeu păcătos și-i cere îndurarea. Am putea spune că vameșul este exemplul omului sărac în duh, adică a acelui om care se încrede numai în milostivirea lui Dumnezeu. Iar când cel sărac strigă spre Domnul este ascultat, așa cum am cântat împreună în Psalmul responsorial.

Diferența dintre cele două personaje ale Evangheliei de astăzi constă în cui i se aduce laudă. Am spus deja că fariseul își aduce sieși laude, pe când vameșul îl laudă pe Dumnezeu. Este exact același lucru pe care-l face și sfântul Paul în Lectura a doua, atunci când îi scrie lui Timotei: „Glorie să-i fie [Domnului] în vecii vecilor”. 

„Să nu treci cu vederea strigătul celui orfan și pe văduvă, dacă-și revarsă cuvintele”, este îndemnul pe care l-am ascultat în cuvintele înțeleptului Ben Sirah (35,17). Este un îndemn ca rugăciunea noastră îndreptată spre Dumnezeu să devină faptă de milostivire față de cei săraci. Și când spun asta mă refer nu doar la a pune în practică cele șapte fapte de milostivire trupească și cele șapte fapte de milostivire sufletească, ci și la a renunța față de aproapele la acea atitudine pe care o manifestă fariseul. Am auzit împreună spre cine îndreaptă Isus parabola: „Unora care se credeau în sine drepți și-i disprețuiau pe alții” (Lc 18,9). Cel mai disprețuit dintre toți a fost însuși Isus: fariseii, cărturarii, mai marii poporului și chiar preoții îl disprețuiau pentru că stătea la masă cu păcătoșii, pentru că s-a lăsat atins de femeia păcătoasă, pentru că nu ținea legea, pentru că nu-și mustra ucenicii când aceștia mâncau cu mâinile murdare ș.a.m.d. Disprețul loc a ajuns până acolo încât l-au dat la moarte și l-au răstignit. A fost atât de disprețuit încât nu l-a apărat nimeni, așa cum s-a întâmplat apoi și cu sfântul Paul (cf. 2Tim 4,16). Iar disprețul a dat naștere criticii și nu scăpau nicio ocazie să-l critice. Dar Isus nu i-a băgat în seamă, pentru că el avea o misiune de îndeplinit, dar și pentru că Dumnezeu Tatăl i-a fost alături și l-a salvat din gura leului (cf. 2Tim 4,17)

Care, așadar, iubiți credincioși, este lecția pe care Isus dorește să o învățăm astăzi și pe care să o ținem minte toată viața? În primul rând că rugăciunea noastră trebuie să fie, întâi de toate, o rugăciune de laudă și binecuvântare. Și mai dorește să nu ne limităm să-l lăudăm numai atunci când venit la biserică sau când ne spunem rugăciunile de dimineață sau seară. „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea” (Ps 33,2), ne spune David. În orice timp și fără încetare înseamnă să facem din viața noastră o rugăciune, adică să-l iubim Dumnezeu mai presus de orice și să trăim urmându-i cuvântul, așa încât, atunci când vom sta în fața Domnului, judecătorul cel drept, să nu ne fie rușine de ceea ce am făcut pe pământ.

În al doilea rând, ceea ce vrea Isus de la noi este să-l iubim pe aproapele și să-l privim pe cel de lângă noi, indiferent cum este el, cu ochii lui Dumnezeu, care îi iubește pe toți oamenii la fel. În iubire nu este loc pentru mândrie, pentru aroganță, pentru superioritate, pentru dispreț, pentru critică, pentru bârfă, pentru egoism, întrucât, așa cum spune sfântul Paul iubirea „nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale” (1Cor 13,5). De multe ori suntem ispitiți să-l judecăm pe aproapele, să-l criticăm sau chiar să-l disprețuim. Este aceasta o atitudine a creștinului (căci așa ne numim!). Cu siguranță nu! Ce să facem ca să nu cădem în acest păcat? Să ne amintim de îndemnul lui Isus: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Mt 7,1), nu criticați ca să nu fiți criticați, nu disprețuiți și nu veți fi disprețuiți. Sau de aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Tot ce vreți ca oamenii să facă pentru voi, faceți și voi pentru ei”. Și nu știu dacă există vreun om care ar vrea să fie judecat, criticat, disprețuit. Dar știu că toți oamenii vor să fie iubiți.

Această iubire să o invocăm de la Dumnezeu apropiindu-ne în curând de sfânta Euharistie, cerând totodată harul ca viața noastră să fie conformă cu rugăciunile de laudă aduse lui Dumnezeu. Amin.