Iubiți frați și surori în Cristos,

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim în ea!” (Ps 118,24) pentru că ne-a adunat sub mantia ocrotitoare a Mariei ridicate la cer și sub acoperământul aripilor (cf. Ps 91,4) sfinților arhangheli Mihail, Gabriel și Rafael în aducere de mulțumire pentru cei 200 de ani de când, în acest oraș, numit, pe drept cuvânt, „capitala de nord a Moldovei”, a fost construită prima biserică catolică. Într-adevăr, atât datele de arhivă, cât și memoria vie a înaintașilor noștri dau mărturie că anume în anul 1821 a fost zidită biserica care timp de 123 de ani i-a primit cu porțile larg deschise pe credincioșii ce veneau aici să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să se împărtășească, să-și mărturisească păcatele, să se roage, să stea de vorbă cu preotul, gata mereu să-i primească așa cum tatăl își primește fiul risipitor ce revine acasă (cf. Lc 15,20). Deși o mână de oameni – în 1825, conform cu informații găsite în arhive, erau doar vreo 65 de credincioși – comunitatea a crescut permanent, ajungând, în anul 1930, la peste 1.200 de credincioși în orașul Bălți și peste 3.200 pe cuprinsul întregii parohii, care cuprindea tot județul Bălți de atunci. 

Se cuvine, la acest cea aniversar să ne amintim și de păstorii care s-au dedicat trup și suflet acestor credincioși, străbătând, indiferent de timp, distanțe mari pentru a se îngriji de enoriașii lor. Și, dintre cei opt parohi pe care i-a avut parohia de la înființare până în anul 1944 aș dori să-i amintesc pe Krzysztof Sawicki, Alexander Szadurski, Mathias Szydagis și Jacek Bock, penultimul dintre ei, Szydagis, fiind înmormântat, conform informațiilor de care dispunem, chiar aici, la Bălți.

Cu părere de rău, perioada ateismului a dus la scăderea numărului credincioșilor, vreo 160 în anii ’60 ai secolului trecut. Însă este de admirat cum, în pofida greutăților, catolicii din Bălți și-au păstrat credința și identitatea lor catolică, întâlnindu-se în secret prin casele lor. Și cum să nu ne amintim aici de surorile din Congregația Sfântului Cazimir, ca și de preoții care, pe ascuns, veneau de la Chișinău pentru a se îngriji de credincioșii bălțeni, și asta până în anul 1990, când a venit la Bălți Pr. Jacek.

Iubiți credincioși, cu siguranță unele dintre aceste date le cunoșteați deja, iar la unele evenimente poate chiar ați fost martori. Însă am voit să fac această scurtă incursiune istorică pentru a arăta încă odată că avem destule motive să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru iubirea de care a dat dovadă față de credincioșii acestei comunități, pe care i-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în Cristos, alegându-i să fie sfinți și neprihăniți înaintea lui (cf. Ef 1,3-4). Această istorie este dovada faptului că, atunci când omul rămâne ferm atașat de Biserica vie și de biserica de piatră, de rugăciune, de sacramente, nicio dificultate nu-i stă în cale pentru a putea rămâne unit cu Dumnezeu și pentru a fi, asemenea primei comunități creștine, „o singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32). Și asta chiar dacă, de-a lungul existenței sale, Parohia Bălți a făcut parte din diferite dieceze, precum cea de Kameneț-Podolsk, de Tiraspol, de Iași, sau de Riga, pentru ca în cele din urmă să fie binecuvântată cu apariția propriei episcopii, cea de Chișinău! Deși întotdeauna existau  diverse etnii și vorbeau limbi diferite, au știut mereu să depășească orice deosebire, pentru că erau conștienți că ceea ce-i unește – credința și iubirea – este mai puternic decât ceea ce-i desparte. Era felul lor de a pune în practică ceea ce ne îndeamnă și Isus în evanghelia de azi: „Să vă iubiți unii pe alții așa cum v‑am iubit eu!” (In 15,12)

Dar, istoria, așa cum spuneau romanii, este și magistra vitae, maestra vieții, cea care ne oferă lecții pentru o viață trăită cât mai bine. Pentru noi, creștinii, viața este trăită bine dacă este conformă cu învățătura lui Isus. Și, alături de evenimentul pe care-l comemorăm astăzi, cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am proclamat, ne ajută să conștientizăm că trebuie să fim creștini nu doar cu numele, ci și cu viața. Trei verbe care se desprind din lecturile de astăzi ne vor fi de mare ajutor pentru a înțelege cum trebuie să fie discipolii lui Isus, și anume: a aminti, a mulțumi și a iubi.

A aminti este verbul cu care se răspunde la îndemnul pe care Moise i l-a adresat poporului evreu la sfârșitul celor patruzeci de ani de peregrinare prin pustiu: „Adu-ți aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi” (Dt 8,2). Profetul Isaia își amintește de bunătatea Domnului, de tot binele pe care l-a făcut pentru evrei în marea sa îndurare și bunătate (cf. Is 63,7), își amintește că în toate strâmtorările lor, el a fost pentru ei mântuire, i-a răscumpărat, i-a ridicat și i-a purtat (cf. Is 63,8-9). Ucenic al lui Isus este cel care-și amintește ce a făcut Fiul lui Dumnezeu pentru noi, răspunzând astfel la îndemnul pe care-l auzim la fiecare sfântă Liturghie: „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19) prin participarea la sfânta taină a Euharistiei, care, în limba greacă, înseamnă a mulțumi. Și trecem astfel la al doilea verb, pentru că amintirea bunătăților Domnului trebuie să se transforme în mulțumire.

Tocmai despre o astfel de mulțumire ne-a vorbit psalmistul în cântarea pe care i-am înălțat-o lui Dumnezeu: „Vreau să te preamăresc, Doamne, și să binecuvântez numele tău” (Ps 145,1). La fel face și sfântul Paul în imnul de mulțumire pe care i-l înalță lui Dumnezeu în Scrisoarea către Efeseni și pe care l-am auzit proclamat în Lectura a II-a. Și David, și Paul îi aduc mulțumire Celui Preaînalt amintindu-și de lucrările lui, de bunătatea lui, de faptul că este îndurător și plin de dragoste (cf. Ps 145,4.7.8), de faptul că ne-a binecuvântat și ne-a înfiat prin Cristos, că ne-a iertat de păcate, că ne-a copleșit cu bogăția harului său (cf. Ef 1,4-7). Însuși Isus, în Evanghelii, nu odată își ridică ochii spre cer pentru a-i mulțumi Tatălui ceresc, prin asta arătând că adevăratul discipol este cel care nu doar își amintește, ci și mulțumește.

Însă a mulțumi își capătă deplina sa semnificație doar atunci când se transformă în a iubi, al treilea verb care ne ajută să fim creștini adevărați, poate chiar cel mai important, „pentru că iubirea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu!”, după cum ne învață sfântul apostol Ioan (1In 4,7). Iubirea este răspunsul cel mai frumos pe care i-l putem oferi drept mulțumire lui Dumnezeu pentru atâtea și atâtea binefaceri de care trebuie să ne amintim. Această iubire o putem vedea în viața lui David, pentru că orice psalm al său este plin de parfumul iubirii sale față de Dumnezeu; această iubire a vedem în viața sfinților apostoli, care, așa cum i-a îndemnat Isus, au rămas în iubirea lui păzindu-i poruncile; de această iubire sunt plini sfinții arhangheli ș îngeri. Dar, mai ales, de această iubire este plină preasfânta Fecioară Maria, cea care-i mulțumește lui Dumnezeu amintindu-și de toate binefacerile sale, așa cum citim în frumosul imn de mulțumire și preamărire Magnificat.

A aminti, a mulțumi, a iubi. Acestea sunt cuvintele care ar trebui să caracterizeze viața noastră de zi cu zi, ca oameni și creștini. Astăzi, suntem aici pentru a ne aminti de cei 200 de ani de când înaintașii noștri au zidit prima biserică catolică din Bălți, pentru că ei știau că biserica este locul cel mai potrivit pentru întâlnirea lor cu Dumnezeu. Dar mai mult decât biserica din piatră, au zidit Biserica vie, fiind ei pietre, cu credința că, peste vremuri, urmașii lor vor fi la fel pietre vii ale Bisericii lui Cristos. Da, acea biserică a fost distrusă în anul 1944. Dar astăzi avem aici, la Bălți, o biserică frumoasă, o biserică nouă, o biserică gata oricând să-și deschidă larg ușile pentru fiecare dintre noi, pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu, o biserică care să ne amintească mereu de bunătatea Domnului, dar și de vocația noastră, aceea de a deveni sfinți și neprihăniți înaintea lui Dumnezeu. 

Cu toate acestea, lumea de astăzi, cu toate ispitele ei, parcă ne atrage din ce în ce mai mult în altă direcție, ajungând astfel ca multor frați și surori de-ai noștri să se șteargă din memoria lor de creștini toată iubirea cu care i-a însoțit Domnul în viață. Nu este oare așa?  Câți dintre noi, mai ales generațiile tinere, chiar și unii dintre tinerii noștri care ajung prin Polonia, țara străbunilor noștri, țară cu rădăcini și tradiții catolice, nu ajung să-l pună pe Dumnezeu la o parte, considerând că Dumnezeu ține de acum doar de domeniul trecutului? Ar fi o durere deosebit de mare atât pentru mine, ca păstor al acestei Biserici locale, cât și pentru fiecare preot de-al nostru, cu care trudim împreună pentru binele spiritual al celor care ne-au fost încredințați nouă spre păstorire, dar și pentru strămoșii noștri de la care am primit credința și care acum ne veghează din cer, să ajungem în acea situație când, bisericile noastre frumoase, construite cu multe sacrificii vor rămâne fără creștini, fără adoratori ai Domnului, și asta nu pentru că alții ar mai avea curajul să ne închidă bisericile, sau chiar să le distrugă, ci pentru că noi înșine le vom părăsi și nu ne vom mai interesa de Dumnezeu și de vocația noastră creștină. Nu spre aceasta se îndreaptă lumea de azi? 

Dar am încrederea că noi suntem dintre aceia care-și amintesc cu recunoștință de tot drumul pe care ne-a făcut Domnul să-l străbatem până azi, iar această amintire devine mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu, devine iubire concretă, nu una care rămâne la nivel de cuvinte sau de intenții. Concretă prin faptul că, așa cum ne-a spus Isus în Evanghelie, îi urmăm poruncile, păstrăm, asemenea Mariei, în inimă cuvintele lui. Concretă că, în pofida diferențelor de orice fel care există între noi, ne iubim unii pe alții, ne acceptăm așa cum suntem, cu limitele noastre, cu slăbiciunile noastre; că privim în omul de lângă noi nu umbrele, ci luminile care-i inundă viața, că-i suntem prieteni, persoane care știu și doresc să-i împărtășească durerile și nevoile.

 Sunt sigur că anume așa au fost înaintașii noștri, pentru că, dacă nu ar fi fost astfel, ei, o mână de oameni, nu i-ar fi putut ridica lui Dumnezeu acea biserică închinată Adormirii Maicii Domnului. Sunt sigur că așa este și comunitatea actuală, care s-a rugat nespus de mult și a implorat ajutorul lui Dumnezeu, și astfel am putut găsi  nenumărați binefăcători, cu ajutorul cărora s-a putut înălța acest sfânt lăcaș, care ne-a primit și astăzi cu brațele deschise, semn că așa ne primește însuși Dumnezeu.

Dar nu este suficient să fim așa doar acum, în prezent, ci trebuie ca și pe viitor să fim astfel: creștini care-și amintesc de bunătatea Domnului și de toate lucrările lui minunate; creștini care-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru această bunătate și pentru aceste lucrări; creștini care, recunoscători că au o biserică a lor, care nu-l lasă singur pe Isus din preasfânta Euharistie și nu lasă nici biserica pustie, ci vin aici pentru a-l întâlni pe Dumnezeu și pe aproapele; creștini care îl iubesc pe Dumnezeu pentru bunătatea și îndurarea lui cu care nu încetează să ne uimească și să ne copleșească. Amin.