Dragă Frate Episcop Anton, Excelențe, iubiți confrați în preoție, iubiți Frați și Surori în Cristos!

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! 29 Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi umil cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre! 30 Căci jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”. Mt 11, 28-30

60 de ani de viață și 28 de ani de când ai fost instalat ca Administrator apostolic, aici. Avem motive de recunoștință față de bunul Dumnezeu. 

Am ascultat Evanghelia: Isus îi cheamă pe cei mai apropiați ai săi să se oprească, să se odihnească cu El,  să primească acea odihnă pe care El le-o dăruiește. Pentru că este bine pentru ei să stea cu Domnul, se trezește recunoștința în inimile lor. De acum înainte au învățat de la Isus să se uite altfel la povara  vieții. Despre aceste trei lucruri vreau să medităm acum: ne oprim pentru odihnă, pentru recunoștință și ca să ascultăm instrucțiunea Lui pentru viitor. Trei opriri.

Să ne oprim un pic pentru odihnă. Isus nu doar îi trimite pe apostoli în misiune, ci îi cheamă și la odihnă. Veniți... El știe că au nevoie și de odihnă. Grija pentru alții este cel mai frumos lucru pe care-l putem face, dar trebuie să stăm cu Domnul, ca să nu se termine bucuria slujirii. Cei care sunt în poziții de conducere, vor să țină totul în mână, să țină totul sub control. Și asta este și în ordine. Dar a fi astfel tot timpul în priză, este și obositor. Chiar și când se odihnesc, mintea, inima lor se învârt în jurul îndatoririlor, câte și câte mai au de făcut. Și ei pot fi obosiți. Câteodată se așează asupra lor o povara... povara neajunsurilor. Poate că cel mai mult obosesc, când ceva nu merge. „Spun, mă străduiesc, îndemn și parcă alții nu mă aud” – spunea cineva. Isus ne cheamă la odihnă, la acel fel de odihnă când știm să lăsăm lucrurile din mână... când încrederea în puterea Lui Dumnezeu primește o nouă dimensiune, când putem pune totul în mâna Lui. Cât de eliberatoare este convingerea: „Doamne, Tu poți face totul”. Mă opresc cu El. Să auzim într-un mod nou: „Veniți la mine”.

Dragă Frate Episcop Anton! La această aniversare de 60 de ani de viață din care 28 de ani la conducerea acestei dieceze, pe care a trebuit mai întâi s-o construiești din temelie, acum Domnul te cheamă - și cu tine și pe noi - să punem totul în mâinile Sale într-un mod nou. Pentru ca să se odihnească sufletul nostru cu El. 

Iubiți Frați și Surori, vă îndemn pe toți: să ne oprim cu părintele episcop, noi cu toții: episcopi, preoți, credincioși, să așezăm viața noastră, îndatoririle noastre, grijile și bucuriile noastre, diecezele noastre, în mâna Lui Dumnezeu!

Să ne oprim un pic pentru recunoștință. 

Recunoștință pentru tot ceea ce a fost frumos. Dacă am reușit să așez tot trecutul meu, toată viața mea, toate problemele mele în mâna lui Dumnezeu, atunci mă invadează recunoștința. Mi se deschid ochii sufletului, și deodată văd: nu am fost singur niciodată. Am fost condus, călăuzit de bunul Dumnezeu. Motiv de recunoștință. 

Părinte episcop, Cineva s-a gândit la tine deja atunci, când te-ai născut într-o familie religioasă. Deja acolo a fost umplută viața ta de adevărata frică de Dumnezeu și de dragoste pentru El. Nu întâmplător trei din familia ta ați devenit preoți. Recunoștință lui Dumnezeu și familiei.

Te-ai născut într-o familie mare, printre 8 frați și surori. Deja acolo ai învățat ce înseamnă a trăi printre frați și surori, a împărți ceea ce avem, a colabora. Ai învățat încă din sânul familiei ce înseamnă a lucra în echipă, să lucrezi umăr lângă umăr cu colaboratorii tăi, să construiești astfel o dieceză.

Preot tânăr fiind, la vârsta de 29 de ani, ai plecat în necunoscut, în misiune, în acest ținut, care aștepta să fie întărit de puterea lui Cristos. Și în acele momente ți-ai dat seama că nu ești singur. Dumnezeu ți-a condus și atunci pașii. Ai plecat în misiune, într-un loc, într-un teritoriu unde nu era drumul bătătorit, și prin această misiune ai făcut... o dieceză înfloritoare. Ai plecat acolo unde nu era drum, și tu ai croit drum. 

Ai construit o minunăție vizibilă, frumoasă... și totuși știi, și mereu spui că toate acestea vorbesc despre o altă împărăție, care nu este din lumea aceasta. 

La început ai locuit în turnul bisericii, și totuși cu câtă înflăcărare ai început să organizezi parohiile, să construiești această catedrală minunată, și multe alte biserici, Centrul administrativ, clădiri pentru pastorație, să aduci preoți, călugări, călugărițe, mișcări ecleziale... să întemeiezi Caritasul Național. Câte daruri de la bunul Dumnezeu! Este într-adevăr motiv de recunoștință. Cred că tot mai mult îți dai seama, că nu tu, ci altcineva a condus această dieceză, Cineva care este atotputernic, și perfect în iubire și înțelepciune. De la El ai avut, și ai, puterea și înțelepciunea.

Între timp, încetul cu încetul, ai devenit tatăl spiritual al acestui popor. Frate, tată... așa cum spune papa Francisc: păstorul câteodată merge în fața turmei, le dă exemplu, altădată în spatele ei, pentru ca nici unul din turmă să nu rămână în urmă și să nu piară, și altădată în mijlocul turmei, pentru că îi cunoaște pe ai săi și oile sale îl cunosc și ascultă glasul lui. 

Pentru recunoștință mă opresc și eu cu tine, dragă Părinte Episcop. Când am fost numit episcop, acum trei ani și jumătate, în clipa în care numirea mea a devenit publică, tu ai fost primul care m-ai sunat. Și ce mi-ai zis? Ceva ce ar trebui să fie firesc, normal între creștini, pentru mine totuși a însemnat enorm de mult. Ai zis: „Joska, bine ai venit în rândurile noastre. Să știi că sunt gata să-mi dau și viața pentru tine”. Și această iubire mi-ai arătat-o de nenumărate ori. Eu sunt aici cu multă recunoștință. Sunt convins că există mulți oameni recunoscători pentru ceea ce ai făcut în viața lor, dar probabil nu sunt mulți, care au fost atinși atât de profund ca mine de un gest al tău... 

Astăzi nu numai tu îi mulțumești lui Dumnezeu pentru acești 60 de ani, dar și eu din tot sufletul și încă foarte mulți oameni, la care a ajuns iubirea bunului Dumnezeu prin tine, și care se roagă acum împreună cu noi, fiind prezenți fizic, sau doar sufletește.  

Dar să-i mulțumim lui Dumnezeu și pentru ceea a fost suferință. Adevărată odihnă în Isus găsim atunci când și suferințele, greutățile devin motiv de recunoștință, așa cum Isus, când a înviat, le-a arătat apostolilor rănile sale. Și noi, cu câtă recunoștință ne uităm la Cruce, la Cel Răstignit, unde vedem urmele cuielor, urmele suferințelor lui Isus. 

Atunci găsim adevărată odihnă în El, când îi dăm acel acont de încredere, când îi mulțumim și pentru acele probleme, care sunt momentan doar probleme, și încă nu se arată ce fel de haruri vor veni de acolo. Dar avem încredere că El permite totul din iubire față de noi, că „toate conlucrează spre binele acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu”.  În această încredere se odihnește sufletul omului. „Neliniștită ne este inima până când se liniștește în tine, Doamne”, spunea Sfântul Augustin. Când cerem rezolvarea problemelor, a greutăților, cerem în primul rând ca El, Dumnezeu să fie preamărit și prin acele evenimente. Și în această privință putem să fim siguri că El ne ascultă. Astfel recunoștința ne va cuprinde întreaga viață, tot timpul vom fi recunoscători. 

Ne-am oprit pentru odihnă, ne-am oprit pentru recunoștință, și astfel acum ne uităm cu alți ochi spre viitor. 

Isus îi cheamă pe ai săi la odihnă și totuși le spune aceste cuvinte: „ Luați asupra voastră jugul meu” – asta sună așa, de parcă aș zice cuiva, „vino la mine o săptămână să te odihnești, am o grădină de săpat.”. Dar Isus adaugă: „ jugul meu este plăcut, iar povara mea este uşoară”. 

În odihna cu El și în recunoștință ne dăm seama că nu povara lui Isus este grea, ci povara noastră, povara propriei voințe, atunci când voința noastră nu se unește cu a Sa, când noi vrem altceva decât vrea El. O dată, la grupa de tineret, o tânără a formulat astfel această constatare: „nu de aceea este un lucru greu de făcut, pentru că ar fi, într-adevăr, greu de realizat, ci este greu, pentru că nu vrem să-l facem”.

Anul viitor, Sfântul Părinte Papa Francisc îl va canoniza pe Fericitul Charles de Faucould. De când s-a convertit, el a căutat să-L urmeze pe Cristos, chiar a vrut să-L imite cu toate puterile sale. Se duce în Africa, trăiește printre tuaregi... dar nu reușește să convertească pe nimeni... Și ordinul întemeiat de el, inițial nu a fost acceptat de Biserică, doar mai târziu,... aproape nimic nu i-a reușit, dar el este fericit, va fi canonizat, – pentru că a urmat voința lui Isus, și... povara lui Isus este ușoară. Așa cum spune Card. Cantalamessa: „Sursa puterii se găsește nu în activitatea preotului (a episcopului) ci în ceea ce a făcut altcineva pentru el”.

Închei cu o întâmplare. O mamă se duce la cumpărături și o ia cu sine și pe fiica ei de patru ani. După ce și-a umplut sacoșa cea mare, pornește spre acasă cărând în mână sacoșa. La moment dat, fiica o întreabă: mamă pot să te ajut? – Da, răspunde mama. Fetița apucă sacoșa, și de acum mama cară cumpărăturile, dar, o dată cu sacoșa, și pe fiica ei. Fetița a vrut să ajute, dar practic ea a fost ajutată. 

Dragă Frate Episcop! Să iei astfel jugul lui Isus, povara Sa, să-L ajuți în purtarea crucii, încât să fii tu ajutat de El, întotdeauna, întru mulți și fericiți ani! Amin