1. Introducere. Cu ocazia întrunirii Consiliului Pastoral Diecezan din 21 iunie anul curent am discutat unele teme și am încercat să înțelegem care dintre ele ar fi de ales pentru planul pastoral al diecezei pentru următorii trei ani. Cu acea ocazie, au fost luate în considerație următoarele teme: redescoperirea sacramentului Botezului; noile forme de evanghelizare; vocația preoțească; slujirile în cadrul Bisericii; caritatea ca izvor al vieții creștine. În timpul discuțiilor, aceste teme au fost toate împărtășite, totuși, atenția s-a concentrat pe tema Biserică și comuniune. Tocmai acest subiect va fi cel care va însoți drumul pastoral al diecezei în următorii ani. Experiența anilor trecuți ne face să ne concentrăm atenția asupra individualizării noilor practici pastorale, pentru a oferi parohiilor noastre chipul unei comunități autentice, atât celor mari, cât și celor mici, cu un număr scăzut de credincioși.

2. Biserica înseamnă comuniune. Comuniunea lui Dumnezeu Tatăl cu oamenii, prin mijlocirea Fiului, în Duhul Sfânt, se află la originea comuniunii dintre oameni: este comuniunea Bisericii, pe care Conciliul o prezintă drept sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc (LG 1). Misterul comuniunii care există în sânul Treimii este modelul sublim și scopul suprem al comuniunii Bisericii (cf. GS 24) și al acestui popor adunat în comuniunea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt (LG 4). Este clar principiul transmis de Conciliul al II-lea din Vatican: doar o Biserică-comuniune poate fi subiectul credibil al evanghelizării.

3. Biserica este familia familiilor. Un program pastoral nu poate să nu se inspire din porunca iubirii pe care ne-a transmis-o Domnul. Așadar, devine important să facem din Biserică școala și casa comuniunii și aceasta este marea provocare care ne stă înainte (cf. Novo millennio ineunte, nr. 42-43). Comunitățile noastre trebuie să trăiască cu intensitate relațiile umane; trebuie să fie atente în mod privilegiat față de membrii mai slabi; trebuie să fie locul dialogului și al întâlnirii dintre diferite generații. În cadrul întâlnirilor noastre au ieșit la suprafață unele urgențe pastorale: este necesar ca orice comunitate să devină familie a familiilor, în care întâlnim și primim, în care se reînnoiește și se experimentează minunea Rusaliilor, care înseamnă unitate în diversitate. Este necesar ca orice comunitate eclezială să devină o familie în care credincioșii, preoții, persoanele consacrate și laicii să trăiască și să mărturisească raporturi senine, libere și gratuite; o comunitate care acceptă persoanele așa cum sunt și le ajută să trăiască experiențe semnificative de fraternitate. Este necesar ca orice comunitate să fie deschisă și primitoare, în care cel din urmă se bucură de cea mai mare considerație, pentru că are mai multă nevoie de alții; în care ceea ce contează nu este eficiența structurilor, ci punerea în valoare a persoanelor; în care reconcilierea este soluția oricărei probleme. Pentru a deveni o familie a familiilor, este necesar ca parohia să pună în valoare familia, iar aceasta trebuie să aibă un rol esențial în creșterea comunității. Într-o perioadă în care societatea pune în discuție și în criză valoarea familiei ca fundament al vieții sociale, noi, ca Biserică, trebuie să confirmăm importanța familiei și să credem că ei trebuie să-i fie încredințată sarcina de a aduce în parohie căldură, acceptare, fraternitate, apropiindu-i chiar și pe aceia mai puțin practicanți și pe aceia care încă îl mai caută pe Dumnezeu.

4. Biserica și misterul comuniunii. Aparținem Bisericii prin apartenența la parohie. De aceea, este important ca toți credincioșii să înțeleagă de deplin bucuria de a aparține parohiei și de a descoperi că parohia nu este o agenție de servicii religioase, ci o familie care merge în credință. Este importantă implicarea responsabilă și activă a laicilor, punerea în valoare a familiilor și a lucrătorilor pastorali, pentru a face să crească parohiile ca locuri de comuniune și de participare, pentru a zidi parohii unite, primitoare, în care este favorizată cunoașterea reciprocă și participarea activă și responsabilă. Trebuie pusă în valoare slujirea comuniunii familiilor și asumat acel stil familiar care privilegiază, înaintea acțiunii, atenția față de persoane, comunicarea reciprocă, relațiile interpersonale. Trebuie să se construiască o rețea de relații fraterne și de solidaritate între toate familiile și persoanele singuratice, mai ales cele în dificultate, pentru a le face să iasă din izolarea și din singurătatea în care se află. Trebuie alăturate cuplurile de logodnici și soții tineri cu cupluri „însoțitori”. Lucrătorii pastorali trebuie să-și amintească faptul că prima lor sarcină este aceea de a colabora împreună pentru „edificarea comunității”, pentru a face să crească parohia drept „școală și casă a comuniunii”, drept loc al participării.

5. Biserica și slujirea carității. Comunitatea se naște și se construiește cu darul carității pe care l-am primit și pe care căutăm să-l mărturisim în credință și speranță. Într-un cuvânt, lăsându-ne călăuziți de caritate, vom zidi o comunitate în care viața este nouă și veșnică. Rezultatul acestei vieți este fericirea, iar dinamismul profund al aceste carități este tocmai Treimea în dăruirea sa față de noi. Aceasta înseamnă a pune în centrul comunității creștine caritatea, pentru care iubirea lui Dumnezeu devine loc al fericirii personale și cauză a vieții comunitare, care se recunoaște drept viață euharistică, izvorâtă și bazată pe credință. Pentru creștin, frumusețea vieții constă în a trăi iubind și găsind în iubire fericirea care este susținută tocmai de credință. Comunitățile noastre trebuie să se hrănească din iubirea lui Dumnezeu până acolo încât să o transforme în iubire pentru aproapele. În viața de caritate a unei comunități sunt importante următoarele aspecte:

• Valoarea persoanei. Destinatarul ultim al mărturiei noastre de credincioși în Cristos cel Înviat este persoana umană în condiția sa de viață, în dimensiunile sale existențiale fundamentale. Trebuie să înțelegem așadar că nu în serviciul unui proiect se află caritatea, ci a unei persoane care beneficiază de el. Acesta este un aspect care trebuie clarificat, pentru că există întotdeauna riscul de a realiza proiecte care contribuie la bunăstarea celor care-l realizează și cu siguranță nu a acelor care ar trebui să beneficieze de el. Evanghelia carității este adresată persoanei, fapt pentru care orice proiect trebuie să pună pe primul plan persoana ce trebuie iubită și slujită.
• Slujirea carității. Deja și cu alte ocazii s-a amintit despre funcția pe care trebuie să o aibă în comunitate operatorul carității, pentru a nu exista riscul de a se transforma în asistent social și într-un dependent de proiecte. Trebuie să educăm pentru slujirea carității și să înțelegem misiunea care se realizează prin intermediul carității. Caritatea nu trebuie să fie o etalare a bunăstării sau a puterii, pentru a nu da imaginea falsă a unei Biserici Catolice bogate.
• Caritatea nu este un instrument de „prozelitism”, însă nici nu trebuie să ne fie frică de a oferi răspunsuri de credință beneficiarilor carității care ne întreabă despre credința noastră. Amintim că persoana umană e un tot întreg și nu pot fi divizate nevoile materiale de cele spirituale. Caritatea este răspunsul la ambele tipuri de nevoi.

6. Biserica și pastorația comuniunii. Cum îl vestesc parohiile pe Isus Cristos tinerilor și adulților într-o societate secularizată, care oferă multiple propuneri alternative? Cum pot forma ele creștini adulți în credință și lucrători sociali? Cum pot ele discerne și susține vocațiile la preoție și viața consacrată? Multe parohii sunt mici; secularizarea și migrația reduc numărul practicanților, mai ales dintre tineri și adulți; mulți creștini pierd simțul apartenenței ecleziale. În această situație, pot parohiile să îndeplinească misiunea de evanghelizare, mai ales cu tinerii și familiile? Este necesară promovarea „pastorației comuniunii”, care constă în „a pune în rețea” parohiile.

Există două subiecte pastorale care trebuie tratate cu atenție: „parohiile de mici dimensiuni” și „formarea laicilor”. Dieceza noastră cuprinde și realități pastorale mici, extinse din punct de vedere teritorial, însă limitate ca număr de credincioși și este nevoie de a înțelege aceste parohii și, mai ales, de a le oferi instrumente și inițiative care le-ar face să iasă din frica de a fi mici, de nu putea face nimic și de a nu reuși să elaboreze un program pastoral. Chiar și micile parohii pot avea un program pastoral și, mai ales, să caute în teritoriu diverși subiecți cu care să dialogheze, să realizeze inițiative de diferite feluri care să permită să le facă vizibilă prezența, să organizeze evenimente culturale și sociale atractive. Parohia mică trebuie să fie ca o sămânță mică sădită pe un teren mare și trebuie să aducă roade, fără a se teme de dimensiune.

Al doilea element pastoral este „formarea laicilor”, cărora trebuie să li se încredințeze o responsabilitate sporită în cadrul parohiei. Laicii trebuie să fie implicați și să aibă cuvântul lor atât în cadrul consiliilor pastorale parohiale, cât și în cadrul consiliilor economice. Trebuie să-i învățăm pe laici să administreze parohia și atunci vom avea mai mult timp pentru a ne îndeplini slujirea preoțească. Să fie clar că laicii trebuie formați, însoțiți în creșterea lor creștină și, mai ales, făcuți participanți fideli la viața parohiei. După cum există condiții și deplina împărtășire între parohi, la fel pot exista și laici-misionari care să se afle în serviciul parohiilor mai mici sau chiar provenind din alte parohii.

Astăzi nicio parohie, nici chiar cea mai mare, nu se poate închide în sine sau să se considere autosuficientă. Prin urmare, sunt posibile trei nivele de colaborare:

• Primul nivel de colaborare pastorală ce trebuie promovat este cel interparohial, care se realizează între parohiile vecine, reunite împreună pentru a forma un mode de „unitate pastorală”, în care sunt împărtășite opțiunile pastorale și activitățile, formarea operatorilor, pastorația familiară, pastorația tinerilor și a carității; în care parohia mai mare o susține pe cea mai mică și se trăiește și un drum de fraternitate preoțească;
• Al doilea nivel de colaborare pastorală este cel decanal. Decanatul are sarcina de a anima viața preoților; de a forma lucrători pastorali și de a pune în valoare colaborarea comunităților călugărești. Se poate reflecta și asupra valorificării Consiliului pastoral decanal, format din preoți, laici și persoane consacrate, în care, împreună să fie discutat acest text și puse bazele unei împărtășiri a drumului eclezial. Decanatul nu trebuie să fie doar un loc de întâlnire între preoți, ci a tuturor comunităților parohiale din teritoriu.
• Al treilea nivel de colaborare este între parohii și asociațiile bisericești, și avem deja experiențe foarte interesante, precum „O lume mai bună” („Mondo migliore”), Reînnoirea în Duh, Mișcarea focolarelor etc. Asociațiile bisericești nu sunt o alternativă la comunitatea parohială sau diecezană, ci trebuie să colaboreze și să fie întotdeauna tot mai disponibile să-și conformeze modurilor lor de vedere și planurile de acțiune viziunilor și planurilor pastorale ale comunității.

Această triplă colaborare este un răspuns la semnele timpurilor și nu este vorba pur și simplu de a răspunde la exigențele cu caracter organizatoric, nici de a satisface doar lipsa preoților. Această opțiune pastorală este cerută de natura Bisericii, care este „semn vizibil al comuniunii care există în Dumnezeu între Tatăl și Fiul în bucuria Duhului Sfânt”. Proiectul pe care Isus a venit să-l inaugureze în lume este acela de a face din toți oamenii o singură familie.

7. Biserica și responsabilitatea educativă în transmiterea credinței. Sarcina Bisericii este aceea de a educa la o credință conștientă. De aceea, trebuie demarată o „pastorație de educare la credință”, trecând de la valori teologice la o practică zilnică ce să devină implicare pastorală. În general, efortul principal în pregătirea la sacramentele inițierii creștine este concentrat pe cateheză și pe dimensiunea doctrinală. Din păcate, după Mir mulți cunosc puțin creștinismul și mai puțin viața parohiei. Nu este suficient a cunoaște doctrina creștină pentru a fi credincioși buni, iar deseori părinții cer Bisericii să celebreze sacramentele ca pe un drept personal datorat copiilor lor. Această atitudine nu corespunde cu ceea ce se întâmplă în cadrul unei comunități, ci într-o societate de servicii.

Adevărata întrebare pentru inițierea creștină este, așadar, aceasta: cum să facem să le împărtășim tinerelor generații iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele pentru a putea să trăiască comuniunea credincioșilor? Comunitatea își găsește cea mai înaltă realizare în liturghie, însă ea este ipocrită dacă nu este urmată de o viață de mărturie comunitară, spirituală și caritativă. Prin urmare, trebuie ca ale noastre comunități să caute forme de inițiere care să le permită părinților și copiilor să trăiască un drum de credință care să nu fie doar instruire, ci și ascultare a cuvântului lui Dumnezeu și celebrare. Trebuie să se educe la rugăciune cu multă răbdare și cu calm. Trebuie împărtășite experiențele caritative și educative. Trebuie să se orienteze spre momente caritative comunitare. Trebuie să se educe la slujire și ascultare.

Sunt fundamentale pentru un drum autentic de credință într-o comunitate următoarele aspecte:

• inițierea creștină care educă la viața de credință și la viața comunitară;
• formarea permanentă care să maturizeze o credință mai conștientă și „adultă”, atentă nu doar la vârstă, ci și la diversele condiții particulare ale vieții;
• pregătirea formatorilor și a educatorilor care, în Biserică, sunt chemați, la rândul lor, la o misiune educativă și la a-i însoți pe alții pe drumul credinței;
• formarea creștină să aibă drept punct de referință întâlnirea cu Cristos și convingerea de a-i aparține; să fie o formare integrală care privește întreaga persoană;
• comunitatea întreagă este investită cu sarcina educativă, chiar dacă apoi trebuie să exprime competențe și figuri educative specifice.

8. Biserica și valorificarea pastorală a timpurilor anului liturgic. Ceea ce urmează este o încercarea de a oferi unele propuneri de reflecție asupra temelor indicate mai sus, în diverse timpuri ale anului liturgic. Nu este vorba de a da planuri prefabricate pentru a fi executate în detaliu, ci de a găsi modalitățile juste: „viața” se află înainte de orice programare și de orice schemă, însă o bună organizare a vieții pastorale a comunității poate fi de mare ajutor.

• Timpul Adventului și Timpul Crăciunului: timp al ascultării

Adventul este timpul favorabil pentru a retrezi în inimă disponibilitatea de a primi darul împărăției lui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare și-și găsește consistența în misterul întrupării: este recunoașterea Celui care a venit la împlinirea timpurilor și deschiderea în veghere față de Cel care vine, zilnic, pentru a ne vizita și va veni în gloria sa la sfârșitul timpurilor. În acest sens, poate fi organizată săptămâna ascultării, individualizând astfel ocazii pentru a promova ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, a persoanelor, a propriei conștiințe. Preoții ar putea fi disponibili pentru a asculta, cum și cateheții și animatorii ar putea să-i întâlnească personal pe tineri; familiile să organizeze o serată în care se ascultă. Poate fi semnificativă inventarea ocaziilor pentru a dialoga și a oferi cuvântul în Biserică celor mai săraci și a regândi slujirea „Caritas”-ului ca instrument de recunoaștere și ascultare a sărăciei din teritoriu și pentru a educa în comunitate gesturi concrete de deschidere, ascultare și împărtășire.

• Timpul de peste an de după Crăciun: slujirea credincioșilor

Această perioadă a anului liturgic poate fi indicată pentru a reflecta asupra capacității pe care comunitățile trebuie să le aibă pentru a naște la credință și a educa la viața creștină. Va putea fi important să se reflecteze asupra slujirii ministeriale a credincioșilor și să se promoveze formarea ministerială a unor membri ai comunității, pe lângă a ajuta comunitatea să înțeleagă timpurile vieții bisericești: liturghia, vestirea și caritatea.

• Timpul Postului Mare: purificarea inimilor

Postul Mare este semnul sacramental al convertirii noastre și, mai ales, în acest timp al anului liturgic suntem chemați la purificarea inimii. Înseamnă a propune un pelerinaj semnificativ ca drum de convertire și instrument al experienței pentru a înțelege arta urmării și pentru a pune în mișcare, chiar și în moduri simple, copii, tineri, familii și adulți. Săptămânile Postului Mare, în special zilele de vineri, pot fi caracterizate de o cateheză referitoare la „purificarea simțurilor” și harul vieții noi izvorâte din Botez. Înseamnă a reevalua postul ca timp de reflecție la a trăi împreună, regăsindu-se în Biserică în timpul mesei. Înseamnă a organiza celebrarea săptămânii iertării, cu o cateheză despre reconciliere, semnele îndurării și Spovadă.

• Timpul Pascal: ucenici și fii ai învierii

În orice an, acest timp este o ocazie pentru a înțelege mai profund centralitatea Paștelui în viața creștină, parcurgând un drum al uceniciei, lăsându-ne uniți cu Cristos, pentru a împărtăși, până la capăt, Paștele său și pentru a deveni „fii ai învierii” (Lc 20,36). Așadar, urmarea are în misterul pascal conținutul său esențial: este viața care izvorăște din moarte. Acest timp al anului este în mod special adaptat pentru a pune în valoare slujirile care exprimă pastorația mângâierii bolnavilor și a celor îndurerați, a vizitării celor închiși, a apropierii de săracii de orice fel. Este important ca în cadrul vizitelor să facem să fie primită dinamica pascală a vieții: multe situații de marginalizare și slăbiciune, chiar de mizerie, pot deveni o experiență privilegiată a uceniciei. Pe lângă aceasta, trebuie să educăm comunitățile să trăiască celebrarea înmormântărilor ca „loc pascal” al vieții creștine, rezervând un loc special, în predicile funerare, vestirii evangheliei învierii și promisiunii vieții veșnice.

• Timpul de peste an de după Paște

Drumul formării creștine nu se încheie niciodată, ci continuă în mod ciclic, după Paște, în „normalitatea” Timpului de peste an din vară, care poate fi timpul experiențelor formative prețioase pentru cei mai tineri și, uneori, chiar și pentru adulți. Considerând vara ca un timp integrat în anul pastoral care nu se încheie nici nu se deschide și poate implica, sub diverse profiluri, comunitățile și persoanele în opțiuni de stil de viață evanghelică și în ocazii de reflecție și de aprofundare spirituală. Trebuie puse în valoare experiențele pastorale estive (taberele de vară, călătoriile, pelerinajele, cursurile etc.) ca „locuri” de deprindere a vieții ucenicului.

9. Dorim să acordăm atenție la trei obiective pastorale ale realității noastre ecleziale pe care le considerăm că sunt cele care, în acest moment, merită atenția cea mai mare. Acestea sunt: familia, tinerii și vocațiile. Nu este nevoie atât să le explicăm importanța, cât în schimb să oferim propuneri care pot fi luate în considerație în cadrul comunității noastre și a fiecărei parohii. Aceste trei obiective pastorale specifice vor fi și pe viitor obiectul verificării și al reflecției, pe lângă împărtășire a experiențelor fiecărei parohii în parte.

10. Familia. Familia este prima școală a valorilor umane (Papa Francisc, Amoris laetitia, nr. 274) și nu poate exista educație fără educatori, motiv pentru care familia este o comunitate ce educă.

Propuneri spirituale:

• Rugăciunea în familie este un mijloc de exprimare și consolidare a credinței pascale, întrucât comuniunea eclezială își are începutul în Biserica domestică.
• Diversele expresii ale pietății populare sunt izvor de spiritualitate pentru familie;
• Drumul comunitar de rugăciunea își are punctul culminant în participarea comună la Euharistie, mai ales duminica (Amoris laetitia, nr. 318).
• Exerciții spirituale pentru familii.

Propuneri pastorale:

• Instruirea formatorilor pentru pastorația familiară;
• Însoțirea cuplurilor tinere în primii pași ai experienței familiare:
• Itinerarii alăturate pastorației tinerilor pentru părinții adolescenților.
• Exerciții spirituale pentru familii.
• Promovarea unei acțiuni pastorale care ar readuce oamenii în viața parohiei
• Salvarea integrității familiei.

11. Tinerii. În mod prioritar, trebuie să ne implicăm, după cum afirmă Instrumentum laboris, în a merge alături de tineri: La fel cum Domnul a mers cu ucenicii din Emaus (cf. Lc 24,13-35), la fel și Biserica este îndemnată să-i însoțească pe toți tinerii, niciunul nefiind exclus, spre bucuria iubirii (nr. 1). Instrumentum laboris cere un „proces de discernământ”, care să fie în măsură să individualizeze drumuri viabile propuse tinerilor de astăzi, să ofere orientări și sugestii pentru misiuni nu prefabricate, ci rodul unui parcurs ce permite urmarea Duhului (nr. 2).

Propuneri spirituale:

În acest sens, se propune un „proces de discernământ” prezent în Evangelii gaudium (nr. 51): a recunoaște, a interpreta, a alege.

• A recunoaște: ascultare și atenție față de toate realitățile lumii tinerilor;
• A interpreta: cu o privire a credinței de a evalua, a discerne și a însoți;
• A alege: a se întreba încotro ne împinge Duhul și a relansa pastorația tinerilor;
• Alegerea spiritualității. Trebuie de educat la rugăciune și de însoțit fiecare tânăr și orice grup de tineri prin itinerarii diecezane, decanale și parohiale de rugăciune.

Propuneri pastorale:

• Instruirea formatorilor rămâne prioritară pentru pastorația tinerilor;
• Momente formative și spirituale pentru membrii Comisiei pentru Pastorația Tinerilor;
• Susținerea, la nivel decanal sau parohial, în special în timpurile forte, a momentelor de formare și spirituale pentru tineri, chiar și cu o școală de rugăciune.
• Stimularea tinerilor, printr-o implicare adecvată, să-și trăiască rolul central în comunitatea eclezială și în societatea civilă (formare, universitate, muncă, timp liber, sport, voluntariat, muzică etc.).
• Favorizarea voluntariatului.
• Favorizarea integrării și a comuniunii între diferitele realități asociative ale tinerilor la nivel diecezan și parohial, cu momente de schimb și de colaborare reciprocă activă.
• Reflecția asupra eficacității oratoriilor și a locurilor de asociere ale tinerilor.
• A fi mai disponibili în parohie pentru dialogurile interpersonale.
• Promovarea participării tinerilor în organismele bisericești.
• Munca pastorală deja în faza de adolescenți și însoțirea din punct de vedere educativ a drumului până la vârsta tinereții, căutând să fim prezenți în mediile lor, de la școală la stradă, de la familie la realitățile virtuale.

12. Vocațiile. Trebuie să le oferim copiilor și tinerilor instrumente spirituale necesare pentru un discernământ vocațional serios și autentic. Este necesar să se propună parcursuri educative în credință, pentru a face vizibil Invizibilul ascuns în istoria personală, recunoscându-l cum apare în acea cotidianitate care niciodată nu este banală. Tocmai în obișnuit, cum ne amintește Papa Francisc, se configurează chemarea la sfințenie în gesturi de iubire, de iertare, de gratuitate, de atenție simplă, mici semne ale Împărăției care vine și care are, deja de acum, parfumul comuniunii (GE, nr. 63). Cuvintele lui Isus rămân emblematice: Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții (In 13,35). Ar trebui să le fie oferite preadolescenților, adolescenților și tinerilor timpuri și spații în care să experimenteze posibilitatea de „a vedea” Invizibilul pornind de la unicitatea propriei istorii și a propriilor relații, însoțind, cu forța mărturiei creștine a comunităților parohiale, parcursurile vocaționale care doar în lumina harului se revelează atrăgătoare și practicabile.

Propuneri spirituale:

• A individualiza în comunitățile parohiale animatori vocaționali și a le asigura formarea;
• A favoriza timpuri și spații de reflecție și discernământ vocațional pentru copii și tineri;
• A susține și coordona rugăciunea pentru vocații care are loc în parohii;
• Adorația vocațională lunară la nivel de decanat;
• Veghe cu tinerii cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații;
• Întâlnire de rugăciune cu grupurile Apostolatului Rugăciunii.

Propuneri pastorale:

• Subsidii vocaționale cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații, pentru animarea ministranților și organizarea săptămânilor vocaționale în parohii;
• Întâlniri diecezane, decanale și tabere de vară pentru ministranți;
• Experiență formativă de vară pentru tineri;
• Animarea întâlnirilor cu grupuri parohiale, cateheze, momente de rugăciune, săptămâni vocaționale;
• Sensibilizarea folosirii formularelor vocaționale pentru celebrările euharistice în perioadele speciale ale anului, când este permis de calendarul liturgic.

13. Concluzii. Până aici cu descrierea obiectivului general al următorilor trei ani. Și aici am putea în liniște să rezumăm toate. În rest este munca fiecărei comunități, reflecția personală, dialogul cu laicii, împărtășirea între preoți. Aceasta este o propunere care poate nu satisface necesitățile tuturor și care nu ține cont de dificultăți și diferențe, însă este oricum o pistă de reflecție și punctul de referință al unui drum pastoral bun.