„La început, Dumnezeu a creat” (Gen 1,1), „La început era Cuvântul” (In 1,1) și „Eu sunt alfa și omega, începutul și sfârșitul” (Ap 21,6). Ne mai despart doar câteva zile de un nou început: începutul Adventului și începutul unui nou an liturgic, an care, cu siguranță, va fi plin de provocări pentru noi ca oameni, ca creștini, ca preoți. O zicală spune că „ziua bună se cunoaște de dimineață”, ceea ce înseamnă că mult, dacă nu chiar totul, depinde de început, chiar dacă pe parcurs pot interveni momente care schimbă începutul, iar uneori chiar îl dă peste cap. Și cred că anul liturgic care se încheie și pe care l-am început cu entuziasm și diferite proiecte, a demonstrat această realitate.

Realitatea este că să ne aflăm încă într-un climat de incertitudine marcat de frică și resemnare – precum a fost cel suferit de Israelul deportat în Babilon –, într-un context în care iese în evidență o anumită incapacitate de a proiecta viziuni generoase pentru viitor. Însă Adventul vine să ne reamintească de promisiunea lui Dumnezeu, și anume că un nou început este posibil. Și nu pentru că, în mod întâmplător, s-ar fi întors roata timpului, schimbând de la sine datele problemei, ci pentru că Dumnezeu este cel care-i redă poporului suferind încrederea, cerându-i să treacă prin pustiul neputinței aparente, reamintindu-i mereu de promisiunile sale, vorbindu-i de la inimă la inimă. Provocarea pustiului este permanentă și o experimentează fiecare generație de oameni și credincioși, însă nu ea este realitatea ultimă, pentru că dincolo de pustiu se deschide tărâmul făgăduinței.

Într-adevăr, pentru depășirea acestei experiențe, uneori dureroase, a pustiului, Dumnezeu l-a dăruit oamenilor pe Fiul său, Cuvântul care era la început și care, făcându-se trup, intră în istoria umană nu cu forța, ci punându-se el însuși în ritmul pașilor omului gârbovit de greutatea păcatului. Și acesta este Adventul!

Adventul înseamnă s-o luăm de la început, dar nu la întâmplare, nu aruncându-ne orbește în căutarea unor modele oarecare și acceptând orice ne se propune. Adventul se întoarce în fiecare an tocmai pentru a ne reaminti că, dacă un nou început este posibil – și este posibil! –, acest lucru poate veni doar din evanghelie, din vestea cea bună adusă de Isus, care-și are importanța și pentru noi, cei de astăzi, chiar dacă mai sunt unii care caută semne și dovezi vădite, iar alții sunt încă în stăpânirea contradicțiilor.

O luăm de la început nu pentru că o instituție – fie ea chiar și cea eclezială – s-a convertit în sfârșit la trăirea evangheliei, ci pentru că cineva ca Ioan, care nu era un om al sistemului, ci un nespecialist, care nu activa la centru, fiind mai degrabă un marginalizat al societății, se încrede în Dumnezeu și este de acord să intre în pustiu, locul în care poate fi găsit ceea ce este esențial și adevărat. Noile începuturi sunt posibile numai datorită celor care nu se opresc și nu se lasă intimidați.

Începem un nou an liturgic privind spre Cel care este purtătorul unei imagini calde a Tatălui, care face ca soarele său să răsară peste cei răi și peste cei buni (cf. Mt 5,45). Cuvintele pe care Dumnezeu le transmite prin profeții lui poporului său care cunoaște amărăciunea exilului sunt cuvinte pline de dragoste. Un Dumnezeu care recunoaște că poporul său a suferit prea mult și căruia, cu toate acestea, îi este alături mereu. De aceea, „Cuvântul s-a făcut trup” (In 1,14). Oare nu o astfel de Biserică întrupată în realitățile noastre visăm și noi să fim?

Începem pornind iarăși de la vestea cea bună despre un Dumnezeu cu trăsături unice de gingășie: ia în brațe mieii și înaintează încet, pentru a-și călăuzi cu grijă toate oile; vestea minunată despre un Dumnezeu care este atent la pașii noștri timizi, chiar și atunci când, din nefericire, ne îndepărtăm de el. „Iată Dumnezeul nostru.” Este gingășia Aceluia care-i poartă în brațe pe cei mici, care are răbdare cu cei ce întârzie și se îngrijește de cei fragili. Es te, în definitiv, un „Dumnezeu cel bogat în îndurare” (cf. Ef 2,4). Nu doriți și voi să fim și noi o astfel de Biserică?

O luăm de la început, adică de la Cel care a vestit că există un Dumnezeu care merge în căutarea celor pierduți, un Dumnezeu al harului unic, un Dumnezeu al acceptării necondiționate.

O luăm de la început pornind de la un Dumnezeu care vorbește inimii, care ne pune ca o pecete pe inima sa (cf. Ct 8,6). Numai cei care sunt conștienți de vulnerabilitatea personală înțeleg și preferă limbajul intimității, care nu se exprimă prin strigăte, ci doar prin șoapte, prin acel „sunet de liniște adâncă” (1Rg 19,12), respingând limbajul distanțării sau al judecații. M-am întrebat dacă Biserica noastră are curajul să o ia de la început, pornind de la un astfel de Dumnezeu, sau va continua să fie atrasă de imaginea unui Dumnezeu ce se impune prin putere, aroganță, un Dumnezeu ce se complace în sclavia în care se află încă atâția frați și surori ai noștri?

O luăm de la început, pornind de la Cel care nu se teme să se amestece printre oameni și să se facă asemenea fraților săi (Evr 2,17), supunându-se aceleiași experiențe a botezului pe care o fac numai aceia care au nevoie de iertarea păcatelor.

O luăm de la început pornind de la Cel care botează în Duhul Sfânt, de la Cel care ne scufundă în experiența iubirii lui Dumnezeu, singura care face posibil un nou curs al istoriei noastre personale și a întregii omeniri.

Începuturile lui Dumnezeu au nevoie de oameni capabili să fie mesageri ai consolării: „Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu!” (Is 40,1), oameni care împărtășesc profund pasiunea lui Dumnezeu pentru poporul său răspunzându-i: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!” (Is 6,8), oameni capabili să-i vorbească la inimă.

Botezătorul ne arată ce ar putea însemna acceptarea unui vestiri despre un nou început care vine de la Dumnezeu, un nou început care se poate concretiza doar în măsura în care suntem dispuși să privim lucrurile cu ochii credinței, poate ca niciodată până acum. Dumnezeu lărgește orizontul pentru că ne face să întrevedem o lume a dreptății, a iubirii și a frumuseții, pentru că niciodată păcatul și moartea nu au ultimul cuvânt. Ne face să sesizăm un nou mod de a rămâne în viață, căreia Dumnezeu îi este garantul. Dar toate acestea sunt promise: pentru a le realiza este necesar să ne lărgim propria inimă și să acceptăm personal noi căi de reînnoire. Ce altceva înseamnă acele văi care trebuie înălțate și dealuri care trebuie nivelate (cf. Is 40,4) dacă nu a fi de acord cu un proces de reconciliere și de convertire?

Adventul este exact timpul potrivit în care suntem îndemnați să ne extindem dorința, privirea și inima pentru a primi noul mod în care Dumnezeu ne vizitează. Este necesar să ne alăturăm acelor mulțimi care mergeau la Ioan Botezătorul. Fiecare are de realizat un exod al său, o ieșire spre a-și realiza menirea. Este timpul ideal pentru a pregăti noi căi, timp pentru a întrezări noi cărări, chiar și într-un pustiu, după cum atestă Isaia, timp pentru a ne pune pe calea lui Dumnezeu, care este și calea omului. Iar această cale nu este ceva, ci este Cineva, este Cel care a spus: „Eu sunt calea” (In 14,6).

A ne converti nu este doar o acțiune prin care cineva se poate simți bine și în siguranță, dimpotrivă, a ne converti presupune uneori chiar și suferință. A ne converti înseamnă să interiorizăm în noi mereu acele intuiții pe care Duhul ni le inspiră să le urmăm. Iar el este întotdeauna cu un pas înaintea noastră și, prin urmare, din partea noastră este nevoie de disponibilitate de a înainta pe cale și de a nu ne opri ca și cum am fi ajuns deja la capăt. Duhul nu este doar ceva ce am primit într-o zi la botez, ci este o realitate în care, pentru a ne recunoaște ca și credincioși, este necesar să rămânem permanent. Vai de noi dacă ne vom gândi la viață doar în conformitate cu logica atingerii obiectivelor, pentru că realitatea ne spune că noi rămânem mereu în urmă față de ritmul pe care viața îl dictează.

De aceea, să o luăm de la început, iar pentru a o face bine, să-l invocăm pe Domnul la începutul acestui Advent și al acestui nou an liturgic pe Cel care le face pe toate noi: Marana tha! (1Cor 16,22) „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Ap 21,20)