Spicuiri din congres

Tema familiei ocupă din ce în ce mai mult spațiu în dezbaterile politice, sociale, juridice, în media, în Biserică etc.

Anul acesta, 2018, în capitala est-europeană Chișinău, s-a desfășurat, între 14-15 septembrie, în pe cât de mică țară europeană, Moldova, un atât de mare eveniment de anvergură internațională, al XII-lea Congres Mondial al Familiilor. Au participat delegați de pe toate continentele lumii, reprezentanți a diferitelor Biserici, psihologi, sociologi, teologi, politicieni, pedagogi, directori și specialiști din cadrul fundațiilor care țintesc apărarea familiei și care s-au exprimat adepții familiei naturale-tradiționale, formată dintr-un bărbat și o femeie.

O figură reprezentativă la acest Congres a fost Cardinalul Petru Parolin, secretarul de stat al Sfântului Scaun, care, la încheierea Congresului, a avut o intervenție pe cât se poate la obiect, tot atât de pertinentă în sensul că discursul prezentat a fost ca o sinteză a întregului evantai de teme amintite la congres și îmi permit să afirm că textul prezentat ar putea fi propus ca o declarație finală a înaltului for internațional, Congresul Mondial al Familiilor.

Privind în ansamblu, vorbitorii congresului au atins tema familiei mai mult din perspectiva omului, sub aspect politic, material, social și mai rar din perspectiva lui Dumnezeu. A fost amintită familia ca „mica biserică”, termen folosit prima data de sfântul Ioan Gură de aur, ca celulă a societății (și numai atât?), fără să se menționeze că este și celula Bisericii. Foarte mulți vorbitori prezentau un discurs bogat în aspecte cazuistice și particulare din țările de unde proveneau. Președintele Moldovei a promis ca o soluție pentru ajutorarea familiei în actuala criză instituirea unui „capital matern”, iar în țara noastră anul 2019 să fie ANUL FAMILIEI.

Nu s-a vorbit nimic despre originile familiei, astfel că familia rămâne ca un „produs al omului” și nu o creație a lui Dumnezeu. Dacă familia este „făcătura” omului, e lesne de înțeles că acesta face ce vrea cu familia: divorțează, se recăsătorește, admite adulterul, îl laudă chiar și îl propune ca stil de viață, numește „familie” alte conviețuiri care urmăresc doar exploatarea plăcerii hedonistice și nu întreaga finalitate pentru care Creatorul a făcut familia etc.

Nu s-a amintit nimic despre indisolubilitatea relației dintre bărbat și femeie care garantează sănătatea și forța de unitate a familiei, indisolubilitate carte reiese din însuși cuvintele CREATORULUI: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă! (Mt 19,6)

Învățătura creștină

Conform sfintelor Scripturi, familia este prima celulă conjugală formată din bărbat și femeie, Adam și Eva, și coincide cu „prima biserică” și exprimă, manifestă esența comuniunii dintre Dumnezeu și om. Încă din primele pagini citim foarte clar: Și l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27). Tot în Cartea Genezei citim că Dumnezeu se plimba prin grădină în adierea vântului zilei pentru a vorbi cu bărbatul și femeia care numai ce au greșit și s-au ascuns (cf. Gen 3,8).

Familia este și celula umanității. Distrugând familia este distrus omul, Biserica, societatea și chiar umanitatea. Pavel Evdomikov, în cartea Înnoirea spiritului îl citează pe sf. Ioan Gură de Aur și spune:

Când soţul şi soţia se unesc prin căsătorie, ei nu mai apar ca fiind ceva pământesc, ci ca însăși imaginea lui Dumnezeu. Numai că, precizează el, dacă ființa conjugală este o icoană vie a lui Dumnezeu, aceasta se întâmplă pentru că ea este înainte de toate „o icoană misterioasă a Bisericii”, o celulă organică a Bisericii. Şi orice parcelă organică reflectă întotdeauna totul; plinătatea Corpului se află în ea și palpită.”

Aceste cuvinte de aur comentate din sfântul Ioan Gură de Aur sunt foarte actuale azi prin faptul că se înțelege lupta furibundă a dușmanului vostru , diavolul, care ca un leu care rage dă târcoale pe cine să înghită (1Pt 4,8) și astfel să distrugă operele cele mai sacre și frumoase pe care Dumnezeu le-a încredințat omului: a) omul, b) familia, c) Biserica.

Aceste trei opere în care se descoperă Dumnezeu și își descoperă multe alte elemente divine sunt proprietatea lui Dumnezeu și nu ale omului. a) Omul nu poate să-și dea sieși viață. Primește viața ca dar; b) familia a creat-o Dumnezeu nu la cererea sau sfatul omului, ci numai din voința și înțelepciunea directă și necondiționată a lui Dumnezeu. Când omul se naște poartă cu sine toată zestrea de calități și capacități psihosomatice și spirituale de a forma o familie, zestre pe care nu dobândește prin voința sau inteligența sa, ci le descoperă ca fiind în el încă de la început; c) Biserica este numai a lui Cristos pentru că a spus-o clar: Pe această piatră voi zidi BISERICA MEA (cf. Mt 16,18). Omul este integrat și devine membru al Bisericii în mod gratuit prin Botez, datorită patimii, morții și învierii lui Cristos. De aceea, lovind în aceste opere sacre, Duhul rău lovește direct în Dumnezeu. Și acum ne putem întreba: promovând astfel de bizarerii moderne de redefinire a omului și a familiei, de partea cui este omul?

Vocabularul creștin este sărăcit de unii termeni fundamentali pentru a înțelegea realitatea omului, a familiei și a Bisericii. De exemplu, cuvântul „păcat” este un cuvânt demodat, ba chiar periculos care deranjează auzului „omului modern”. Și totuși, conform Sfintelor Scripturi, păcatul, și nu atât banul, este primul și cel mai periculos dușman al omului și al familiei. Chiar după primul păcat comis de om, rezultatul a fost acela că acesta se strică relația cu Dumnezeu (Adam se ascunde de Dumnezeu), încep problemele între soți (Adam o acuză pe Eva că ea l-a sedus), descoperă că sunt goi, adică lipsiți, nu de bani, ci de harul divin, de fericire, de pace (cf. Gen 3,9-13). Diavolul, sub chip de ființă vicleană și mincinoasă, a știut unde să lovească pentru a distruge lucrurile cel mai frumoase ale Creației. Această luptă continuă și azi în om, în familie, în Biserică.

În ce mâini se găsește familia de azi

Unii vorbitori, folosind un vocabular oficial și de media, lăsau greu să se înțeleagă natura divină a familiei. Totuși, câteva „voci creștine” au avut curajul profetic să vorbească în public. De exemplu, Valerii Alexeev, președintele Fundației Internaționale pentru Unitatea Popoarelor Ortodoxe a calificat actualele tendințe de „modernizare” a familie, drept o „catastrofă antropologică”.

Reprezentanta Americii Latine, Christine Volmmer a indicat motivele pentru care familia a devenit atât de vulnerabilă: eliminarea eticii creștine și a vocabularului creștin din viața de familie.

Teresa Okafor, directorul Fundației pentru Patrimoniul Cultural African a propus ca soluție „readucerea lui Dumnezeu în ecuația publică!”, cuvinte cu care și-a încheiat discursul.

Elena Mizulina, senator al Consiliului Federațiilor din Federația Rusă, a afirmat că „educația spirituală a generațiilor tinere este mai importantă pentru familie decât banii” și „trebuie continuată lupta împotriva păcatului”.

În discuțiile care au avut loc în secțiuni au fost evidențiate motivele pentru care familia a ajuns să fie o temă atât de atacată, disprețuită, mediatizată. Relatările în secțiunile congresului au dezvoltat subiecte fierbinți care atacă familia: ideologiile anti-familie, avortul, eutanasia, LGBT etc. Actuala situație precară în care se vrea ca familia să fie antrenată și etica creștină pe care este constituită familia natural-tradițională nu este numai din zilele noastre, ci începe cu ceva timp înainte.

Scurtă retrospectivă istorică a ideologiei anti-familie

Rădăcinile degradării morale moderne pot fi găsite în Europa secolului al XVII-lea, care a fost marcată de un exagerat rigorism în materie. Puritanismul protestant, în special cel calvinist, și rigorismul janseniștilor francezi au provocat în acel secol reacții contrare. După moartea dictatorului puritan Oliver Cromwel a urmat în Anglia domnia lui Carol al II-lea, caracterizată prin pierderea moralității. În Franța, „Regele Soare” Ludovic al XIV-lea s-a căsătorit cu amanta sa.

Secolul al XVIII-lea a început sub semnul degradării morale. Filosofia iluministă a deschis și mai mult porțile desfrâului. Filosofii iluminiști propuneau libertatea sexuală ca mijloc de eliberare a bărbaților și a femeii de civilizația creștină. Pentru aceștia, omul nu este altceva decât „o mașină vie” rațională, fără nicio răspundere în fața lui Dumnezeu. Ideile iluministe care atacau morala tradițională au trecut granițele Franței odată cu Revoluția Franceză. Noua mentalitate rezultată s-a reflectat și în legislația civilă: s-a instituit căsătoria civilă și divorțul, ceea ce a încurajat enorm infidelitatea conjugală și adulterul.

În secolele XVIII-XIX, patru gânditori au deschis drumul permisivismului sexual: Jeremy Bentham a elaborat filosofia utilitarismului hedonist, conform căreia fericirea omului constă în plăceri, mai ales în cea sexuală; Thomas Malthus, invocând pericolul creșterii supranumerice a populației mondiale, a ajuns prin discipolii săi să propună controlul artificial al nașterilor; John Stuart Mill, sceptic și empirist, este unul din părinții liberalismului; Charles Darwin, conform căruia dacă omul abia coborât din maimuță își continuă evoluția pe plan social e cazul să abandoneze tabu-urile din primele faze ale evoluției sociale. Sexul fiind un instinct animalic nu are rost să fie legat de principii religioase sau morale.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, revoluția sexuală face un pas înainte în sensul că iese din clandestinitate. Morala convențională este sfidată la scenă deschisă. Literatura și arta abundă în asemenea idei și vor influența foarte mult mai ales clasele medii din societate. O consecință gravă care se petrece în acest timp este că, pe lângă separarea comportamentului sexual de morală, are loc și disocierea de procreație. Psihanaliza lui Freud, potrivit căreia sexualitatea este instinctul dominant, se contopește cu psihologia și vrea să explice tot comportamentul uman și să pună baza științifică separării sexualității de procreație și orientarea ei spre plăcere. Astfel s-a creat un dualism neo-maniheist care este și azi la originea multor probleme moderne prin care se vrea justificarea separării procreației de plăcerea sexuală.

Vârful de lance a acestor probleme se face cel mai văzut prin declanșarea revoluției sexuale din anii 1960 încurajată de mass-media și de industria distracțiilor. Această revoluție se baza pe trei principii: 1. eliminarea lui Dumnezeu, cel puțin al acelui Dumnezeu pe care l-ar fi interesat moralitatea sexuală – și astăzi adepții acestei revoluții caută să-și fabrice un dumnezeu sexist; 2. o schimbare radicală în definirea persoanei umane; 3. separarea sexualității de fertilitate. Viziunea acestei revoluții vrea ca omul să nu fie decât un simplu animal, fără Dumnezeu, fără suflet, fără o morală obiectivă, fără o lege naturală stabilă de Creator.

Dezvoltarea tehnologică asociată acestei revoluții dezvoltă pilula contraceptivă care face din sexualitatea sterilă o nouă normă. Cam în aceeași perioadă, începând cu parlamentul englez în 1967, se legalizează avortul, iar în 1973 Statele Unite face același lucru. Aceste decizii au dat mai târziu prilejul să se legalizeze alte mișcări anti-familie precum feminismul, homosexualitatea etc. În foarte multe țări dezvoltate s-au creat organisme care sunt folosite pentru globalizarea revoluției sexuale în toate țările lumii.

În loc de concluzie

A tăcea în fața răului care ucide atâtea suflete și atâtea vieți este un păcat care strigă la cer, pentru că deja se pot evalua urmările tragice ale revoluției sexuale: sunt aceleași care se văd la sfârșitul oricărei revoluții: ruine și cadavre; prăbușirea căsătoriei și a vieții de familie; legislații care încurajează divorțul; familii dezbinate; femei și bărbați abandonați; copii cu viața distrusă aruncați de timpuriu în brațele viciului și ale delicvenței; înmulțirea disfuncțiilor psihice la copii care au la bază despărțirea de părinți; zeci de milioane de copii uciși prin avort (în această perioadă au fost uciși prin avort mai mulți copii decât au ucis războaiele, nazismul și comunismul la un loc în ultimele două secole); femei și fete care poartă în psihicul lor rana profundă a rănilor provocate de faptele comise; răspândirea bolilor venerice pe care publicitatea le ține voit sub tăcere; promovarea perversiunii sexuale; dezorientarea tineretului; traficul de carne vie în vederea exploatării sexuale etc. Și pentru cine are credință efectul cel mai dezastruos cu urmări în veșnicie, este cel din învățăturile sfântului Paul care spune că desfrânații nu intră în împărăția lui Dumnezeu.

Prețul pe care omenirea îl va plăti pentru trista aventură impusă prin legi anti-familie nu se vede încă întru totul. Oamenii cu legea naturală nealterată în ei presimt acest lucru. Se simte nevoia unor Ioan Botezători care să spună cu curaj profetic legislatorilor: „Nu-ți este permis să păcătuiești și mai ales să obligi pe altul să păcătuiască!” Relatările despre moartea primilor creștini care au ascultat mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni (cf. Fap 5,29) și le percepeam mai mult ca povestioare se pare că vor deveni realitate pentru cei care astăzi vor să respire Duhul lui Ioan Botezătorul. Deja s-au înregistrat pedepse pecuniare și chiar închisoare pentru cei care au avut curajul să apere familia citând Sfânta Scriptură și promovând legea lui Dumnezeu în favoare familiei natural-tradiționale. Încep să se întrevadă de asemenea că blamatele legi medievale au fost mai umane și pro-familie decât cele din luminata societate modernă a secolului al XXI-lea.

În ciuda acestui tablou trist în care familia, asemenea lui Cristos, suportă suferințe nedrepte, Biserica, trupul mistic al lui Cristos, continuă să vestească frumusețea familie, valorile pozitive cu care Dumnezeu a înzestrat familia și face din aceasta cadrul optim pentru dezvoltarea integrală a omului și împlinirea chemării sale la sfințenia vieții. Da! „Voința lui Dumnezeu este sfințirea voastră” pentru că „nimic necurat nu va intra în împărăția lui Dumnezeu”.

Ca participant la Congresul Mondial al Familiilor am citit pe fețele celor mai mulți speranța și optimismul că „după furtună iese din nou Soarele”. Caritatea creștină însă nu ne dă voie să fim indiferenți față de semenii noștri care fie duc în eroare, fie că sunt duși în eroare. Ba chiar ne obligă precum cuvintele sfântului Apostol Paul adresate lui Timotei:

Te conjur înaintea lui Dumnezeu și a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii și pe morți, la arătarea sa și a împărăției lui: vestește cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, dojenește, amenință, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare și învățătură! Căci va veni timpul când nu vor mai primi învățătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de învățători care să le delecteze auzul. Își vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme. Tu însă fii cumpătat în toate, îndură suferințele, fă-ți munca de evanghelist, împlinește-ți slujirea! (2Tim 4,1-5)

Aceste cuvinte parcă sunt scrise azi, acum, pentru mine, pentru tine, pentru toți care sun cu Cristos pentru Dumnezeu.

Pr. Ștefan Socaciu