A ocupat Scaunul sfântului Petru din anul 440 până în anul 461, fiind primul papă căruia i s-a acordat titlul de „cel Mare”.

 

Lucrarea pontificatului său poate fi împărțită în două perioade: în 443 a convocat o adunare la Roma pentru a demasca greșelile sectei maniheice și a făcut același lucru împotriva pelagienilor, în timp ce a intervenit și în domeniul disciplinar din Africa, afectată de invazia vandalilor, pentru a stabili condițiile consacrărilor episcopale.

 

A doua perioadă poate fi rezumată în apărarea dogmei întrupării, cu ocazia conciliului de la Calcedon din anul 451 și în izgonirea din Italia a lui Attila, conducătorul hunilor, în anul 452.

 

Într-o perioadă în care vechiul Imperiu Roman era pe cale să se prăbușească și noile doctrine au sedus spiritele dând forță vechilor erezii, el a exercitat o acțiune hotărâtoare asupra destinului Bisericii și a Imperiului.