Născut în jurul anului 250, într-o familie creștină, după moartea părinților, între 18 și 20 de ani, Anton și-a părăsit proprietățile și sora sa pentru a-l urma pe Domnul și, a învățat de la un călugăr bătrân să-și îmbogățească viața spirituală petrecându-și zilele în muncă și rugăciune neîntreruptă.

 

La începutul unei perioade de criză și ispită, Anton s-a închis într-un mormânt abandonat, iar acolo i s-au arătat animale feroce, care l-au atacat și au încercat să-l sperie și să-l facă să fugă din deșert. Apoi, pentru că bătrânul călugăr a refuzat să meargă să locuiască cu el, decide să plece singur în munți, unde va rămâne încă 20 de ani.

 

Dar prietenii săi l-au forțat să plece. A devenit îndrumător al locuitorilor unui sat, cărora le oferea sfaturi, alinare și mângâiere, împăcându-i atunci când se aflau în conflicte și aducând pacea peste tot. Curând, mulți au vrut să-i imite modul de viață și i s-au alăturat.

 

În timpul persecuțiilor, a mers la Alexandria pentru a-i sluji și încuraja pe creștinii întemnițați. Când persecuția a încetat, s-a întors în deșert, dar între timp prestigiul său s-a răspândit: primea scrisori de la împărați, filozofii păgâni veneau să îl întâlnească și mulți îi cereau sfaturi și vindecări. Asaltat de mulțimi, Anton a fugit într-un loc mai izolat.

 

După o scurtă boală, dându-și seama că ora morții era aproape, i-a chemat pe cei doi discipoli care trăiseră cu el în ultimii 15 ani și le-a dictat testamentul său spiritual: „Respirați mereu în Cristos și ai credință în el”. După aceste cuvinte, a murit, la 17 ianuarie 356.

 

Era venerat în mod deosebit de popor, care îl invoca în timpul ciumei, a bolilor contagioase și a ceea ce era numit „foc al Sfântului Anton”. Mormântul său a fost descoperit abia în anul 561, iar relicvele sale au fost duse din Alexandria la Constantinopol și de acolo în Franța.

C. L.