Născută în 1207 în Ungaria, fiica regelui Andrei al II-lea și a reginei Gertruda de Merano, s-a căsătorit cu Ludovic al IV-lea la vârsta de 14 ani, care a murit la scurt timp, în timpul cruciadei în care l-a urmat pe împăratul Frederic al II-lea, răpus de o epidemie.

 

Ea a mers până acolo încât și-a donat veniturile din cele patru principate ale soțului ei în scopuri caritabile și a vândut obiecte de valoare și îmbrăcăminte prețioasă pentru a distribui resursele către săraci. Avea obiceiul de a vizita personal toți bolnavii, de două ori pe zi, dimineața și seara. A avut grijă directă de cei mai respingători. Pe unii i-a hrănit, pentru alții a procurat un pat, pe alții i-a purtat pe umeri, făcând mereu totul spre bine, fără a se pune totuși în conflict cu soțul ei. 

 

Rămasă văduvă, s-a dedicat unei vieți extraordinare de caritate, întemeind un spital dedicat sfântului Francisc de Assisi. Întâlnirea Elisabetei cu spiritualitatea franciscană, care i-a influențat profund alegerile și stilul de viață, a avut loc prin intermediul unor călugări minoriți care au venit în Germania pentru a aduce mesajul lui Francisc (pe atunci încă în viață) nobililor din Turingia, pe care i-a ajutat și au construit o capelă pentru ei. Potrivit tradiției, sfântul Francisc le-a dat mantia sa uzată, care a devenit una dintre cele mai prețioase comori pentru Elisabeta.

 

Sub îndrumarea strictă a maestrului Conrad de Marburg, Elisabeta a purtat veșmintele cenușii ale călugărițelor terțiare franciscane, renunțând, din ascultare, să intre într-o mănăstire. Dar în egală măsură, în cel mai absolută retragere, ea și-a petrecut ultimii 4 ani în spitalul pe care l-a înființat, în slujba umilă a bolnavilor.

 

A murit la 24 de ani, la 17 noiembrie 1231 și multe minuni au avut loc curând la mormântul ei; pentru aceasta, Conrad de Marburg i-a cerut papei să o canonizeze, care după investigații atente a fost proclamată sfântă de Grigore al IX-lea, la 1 iunie 1235.

C. L.