Sfântul Fortunat, episcop de Poitiers la sfârșitul secolului al VI-lea, afirmă că cei doi apostoli, Simon și Iuda Tadeu, au fost înmormântați în Persia, unde, conform lucrărilor apocrife ale apostolilor, ar fi fost martirizați. Tradițiile păstrate în Breviarul Roman îl descriu pe Simon propovăduind credința în Egipt și, împreună cu apostolul Iuda, în Mesopotamia, unde au suferit împreună martiriul.

 

Informațiile biblice ni-l prezintă pe Simon, supranumit „zelotul”, care în listele lui Marcu este indicat printre apostoli pe locul 11, în timp ce în la Luca se află pe locul 10. Cât despre Iuda, el este întotdeauna amintit împreună cu Iacob; Luca îl numește „Iuda al lui Iacob”, ceea ce ar putea însemna „fiul lui Iacob”. Dar comentatorii antici l-au înțeles deja pe Iuda ca pe fratele lui Iacob cel mic, identificându-l că „vărul Domnului.

 

În timpul Cinei cea de Taină, el i-a pus Învățătorului întrebarea de ce s-a manifestat numai apostolilor și nu lumii întregi. Iar Isus a spus: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el”. În acest răspuns se afirmă unul dintre adevărurile cele mai mângâietoare care promit celor care iubesc şi ţin cuvântul lui Isus: Treimea va locui în el.

 

Scrisoarea lui a fost scrisă probabil în Orient, între 62 și 66, înainte de distrugerea Ierusalimului; și era adresată creștinilor din Asia Mică, veniți din iudaism, pentru a-i împiedica de falșii profeți care devastează comunitatea creștină cu erorile lor de doctrină și morală. Este un document preţios al credinţei de la începuturi.

C. L.