„După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau” (Mc 16,15-20).
 
Odată cu înălțarea, care este evenimentul final al vieții pământești a lui Isus, este demonstrat că acest pământ nu este destinația sa finală. Aceasta nu este linia de sosire. Din această perspectivă, totul capătă o lumină diferită.

Isus dezvăluie scopul autentic al umanității: punctul de sosire al drumului nostru este Dumnezeu Tatăl. Ultima noastră patrie este cerul.

Din păcate, viața oferă puncte de referință iluzorii! Și, într-adevăr, câte cărări false sunt pe calea noastră pământească! Solemnitatea Înălțării Domnului ne oferă ocazia de a face un bilanț al obiectivelor noastre și, mai presus de toate, de a evalua dacă acestea sunt compatibile cu cerul.

Înainte de a face ceva, este bine să ne întrebăm: Când voi fi în fața Domnului, voi fi mândru de această acțiune sau îmi va fi rușine de ea? Câte greșeli, câte furii inutile, câte ar putea fi evitate cu un astfel de gând...

Creștinii, fiind într-un pelerinaj spre cer, prin fiecare acțiune realizată, de la cele mai importante la cele mai obișnuite lucruri, fac un pas pe această cale, știind că întreaga noastră istorie nu este niciodată explicată cu adevărat decât în ​​acest fel.

Textul Evangheliei după sfântul Marcu vorbește despre semnele arătate de cei care cred în Domnul înălțat la cer. Cine sunt acei care cred? Cine va alunga răul? Cine va avea pe buze un cuvânt nou? Cine va lua în mână șarpele din vechime? Cine va fi neatins de otrava culturii acestei generații? Cine va avea în mâinile sale o mângâiere care luminează suferința și îi vindecă inima?

Cel care poartă cerul în gândurile, faptele, cuvintele, mâinile și inima sa.

C. L.